The Holy See
back up
Search
riga

Creștinismul și religiile

Prezentarea documentului Comisiei Teologice Internaționale

 

În anul 1996 Comisia Teologică Internațională și-a publicat documentul „Creștinismul și religiile”. Când membrii Comisiei numiți pentru „cincinalul” 1992-1997 s-au reunit pentru prima dată în decembrie 1992, au propus în majoritate analizarea problemei teologice a religiilor. Tema era în dezbatere în acel moment. Fără îndoială, în acea perioadă era una din problemele teologice care suscitau multe discuții. Așa se explică interesul Comisiei Teologice în a o aborda. Chiar dacă au trecut mulți ani de atunci, interesul pentru acest subiect persistă și textul își păstrează în mare măsură actualitatea. De aceea continuă să fie tradus și republicat în diverse limbi. Această scurtă introducere încearcă să situeze documentul în contextul său și să ofere un mic ghid pentru lectura lui.

Contextul istoric și doctrinal

Conciliul Vatican al II-lea a reprezentat un progres și o aprofundare a concepției catolice despre religii. Acestea au fost privite într-un mod mult mai pozitiv decât se făcea în trecut, cel puțin în documentele oficiale ale Bisericii. O mai bună cunoaștere a culturilor și a tradițiilor religioase ale diferitelor popoare a contribuit fără îndoială la o schimbare de mentalitate al cărei ecou a fost Conciliul. Este suficient să se citească numerele 16-17 ale constituției dogmatice Lumen Gentium, declarația Nostra Aetate, decretul Ad Gentes 9.11. Dar, în contrast cu intenția și cu însuși conținutul textelor conciliare, în anumite cercuri în anii postconciliari s-a răspândit un anumit relativism religios ca și cum toate religiile ar avea aceeași valoare în dobândirea mântuirii; s-a pierdut în mare măsură zelul misionar, și chiar medierea unică și universală a lui Cristos a fost pusă la îndoială. Datorită acestei situații, în 1986, la 25 de ani de la încheierea Conciliului Vatican al II-lea și al decretului conciliar Ad Gentes, și la 15 ani de la publicarea exortației apostolice Evangelii Nuntiandi a lui Paul al VI-lea, fericitul Ioan Paul al II-lea a publicat enciclica Redemptoris Missio cu privire la validitatea mandatului misionar. În acest document, în timp ce se confirmă datoria Bisericii de a-l anunța pe Cristos, se găsesc aprecieri profunde referitoare la diversele culturi și religii în contextul medierii unice și universale a lui Cristos. În anul 1992, Consiliul Pontifical pentru Dialogul interreligios și Congregația pentru Evanghelizarea popoarelor au publicat împreună instrucțiunea Dialog și Anunț. Acestea erau punctele de referință imediate, în particular enciclica Redemptoris missio, de care Comisia Teologică trebuia să țină cont în mod necesar în activitatea sa. O evaluare mai deschisă și pozitivă a religiilor nu trebuia să conducă în niciun caz la relativizarea conținutului credinței. Și, într-adevăr, dacă se analizează cu atenție declarațiile magisteriale pe această temă începând cu Conciliul Vatican al II-lea, se observă în mod clar că acestea au ca puncte de plecare faptele indiscutabile ale voinței universale de mântuire din partea lui Dumnezeu și ale medierii unice și universale a lui Cristos. Mai precis, se tratează despre reflectarea asupra modului în care această mântuire poate să ajungă de fapt la toți oamenii, și în ce mod Cristos și Duhul său sunt prezenți în toată lumea.

Punctul de plecare este convingerea că nu există o altă cale de a ajunge la Tatăl în afară de Isus și că numai în Biserică, care este în Cristos, un sacrament, adică un instrument al unirii oamenilor cu Dumnezeu și între ei (cf. LG 1), și care subzistă în Biserica catolică (cf. idem. 8), se află plinătatea mijloacelor de mântuire pe care Dumnezeu le oferă oamenilor în bunătatea sa. Pe baza acestor adevăruri fundamentale, Comisia Teologică a abordat studiul acestei teme cu intenția, în același timp urmând indicațiile magisterului, de a cerceta posibilitatea vreunei contribuții pozitive a religiilor, chiar și cu conștiința clară a ambiguității acesteia, pentru mântuirea adepților săi.

La patru ani după publicarea documentului Creștinismul și religiile, Congregația pentru Doctrina Credinței a publicat în anul 2000 declarația Dominus Iesus despre unicitatea și universalitatea mântuirii lui Isus Cristos și a Bisericii. În această declarație sunt presentate, printr-un limbaj clar și direct, unele puncte esențiale și indispensabile ale temelor indicate și chiar unele domenii de studiu de urmat.

Având în vedere diversitatea genului literar, stilul acestei declarații este diferit de cel al documentului Comisiei Teologice. Acesta din urmă conține mai multe informații, tratează despre diferite poziții și își permite să sugereze unele ipoteze. Este clar că un document magisterial, prin natura sa, trebuie să fie mai sobru și mai succint.

După aceste puține considerații cu caracter general și după această scurtă conturare a contextului istoric, vor fi parcurse diferitele părți ale documentului; dar să ne oprim un moment la titlu: Creștinismul și religiile. Cu această formulare s-a evitat întrebarea dacă creștinismul este sau nu o religie oarecare printre altele sau dacă se poate, în acest sens, să fie comparat cu celelalte. Pe de altă parte, se vorbește de „religii”, adică se evită să se vorbească de religii necreștine pentru a nu-i defini pe alții ceea ce nu sunt.

Prima parte: status questionis

În momentul în care documentul era în curs de redactare, trebuia neapărat să se facă aluzie la încercările de clasificare ale pozițiilor teologice ale religiilor care au fost luate în considerație de obicei: în timp ce unii vorbeau despre relația creștinismului cu celelalte religii ca despre o „împlinire” a aspirațiilor umane și vedeau în acestea momente sau semne de așteptare, dar și de poticnire și de cădere, alții, cu mai mult optimism, vorbeau despre „prezența” elementelor de mântuire în ele deoarece în acestea s-ar manifesta o expresie socială a relației cu Dumnezeu și, în acest sens, ar putea fi de ajutor pentru primirea harului. Acest optimism major, cu toate acestea, nu împiedica să se vorbească de ignoranță, de păcat, și chiar de perversiune (nr. 4). Ambiguitatea fenomenului religios, deși cu nuanțe diferite, era recunoscută de teologii cei mai importanți.

Majoritatea teologilor catolici, cu diferențele pe care le-am menționat, se situau pe linia cristocentrică, adică plecau de la convingerea că Isus este mântuitorul tuturor, că numai în el se realizează voința de mântuire a lui Dumnezeu și că pentru acest motiv medierea sa unică poate să ajungă la toți oamenii în situația, întocmai religioasă, în care ei se găseau. Ca urmare era vorba de o tendință „inclusivistă”, întrucât mântuirea lui Cristos, principial, este accesibilă tuturor oamenilor din moment ce harul divin, într-un mod sau altul, poate să ajungă la toți (nr. 11).

Acestei tendințe i se opunea o linie „exclusivistă”, numită de ceilalți „ecleziocentrică”, care deja în acel timp nu era apărată de teologii catolici, deoarece declarațiile magisteriului nu mai permiteau o interpretare strictă a principiului extra Ecclesiam nulla salus (nr. 10). În schimb, mai problematică rezulta tendința „pluralistă” care permitea, cu nuanțe diferite, o pluralitate de medieri ale mântuirii. Cei care apărau această linie considerau că cristocentrismul era insuficient, și că numai „teocentrismul” putea să motiveze incomprehensibilitatea lui Dumnezeu și transcendența sa. Nici o mediere concretă nu poate să pretindă în exclusivitate revelația. Pot exista manifestări complementare ale Logosului divin care să nu fie revelate pe deplin în nicio religie (nr. 12). Este clar că se intra în inima dezbaterii cristologice și teologice. Și, de asemenea, nu se putea lăsa deoparte problema adevărului (nr. 13-15) și nici aceea a anunțului explicit al lui Cristos în timpul dialogului (nr. 23-26).

În fața acestei panorame, Comisia Teologică a propus trei sarcini fundamentale pentru teologia creștină a religiilor (cf. nr. 7): a) creștinismul va trebui să se înțeleagă pe sine însuși în contextul unei pluralități a religiilor și, în mod concret, va trebui să reflecteze asupra universalității pe care și-o revendică. b) va trebui să studieze sensul și valoarea religiilor în contextul istoriei mântuirii. c) vor trebui să fie studiate conținuturile concrete ale religiilor pentru a le confrunta cu credința creștină. Această a treia atribuție nu a putut să fie abordată în acest document. În Comisia Teologică lipseau specialiștii apți să o îndeplinească. Nici celelalte două teme nu sunt tratate în mod sistematic, dar documentul a oferit elemente fundamentale pentru a le studia. Atât simțul universalității creștinismului cât și valoarea religiilor în istoria mântuirii sunt tratate în diferitele momente ale expunerii.

Partea a doua: presupuneri teologice fundamentale

Răpunsul la problemele puse în relație cu poziția creștinismului în lumea religiilor și valoarea care li se poate atribui depinde de o serie de chestiuni teologice fundamentale. Documentul le tratează în această ordine: inițiativa Tatălui în mântuire; unica mediere a lui Cristos; universalitatea acțiunii Duhului Sfânt; Biserica drept sacrament de mântuire.

Nu este necesar să ne oprim îndelung asupra primului punct. Nici documentul nu o face (nr. 28-31). Semnalăm doar importanța contextului din 1 Tim 2, 3-6: Dumnezeu Mântuitorul vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului, iar această voință universală este legată de medierea unică a lui Isus Cristos. Tatăl a conceput planul de mântuire în Cristos înainte de întemeierea lumii și vrea să-l realizeze recapitulând toate în el (cf. Ef 1, 4-10). Tatăl nu este numai inițiatorul operei de mântuire dar și scopul spre care aceasta tinde (1 Cor 15, 28).

Mai mult spațiu îl ocupă tratarea medierii unice a lui Isus (nr. 32-49). Unele tendințe din anii 90 atribuiau medierea universală doar Logosului etern, și nu Fiului făcut om, mort și înviat. Această teză contrazicea unele texte de importanță primordială din Noul Testament (cf. 1 Tim 2, 5; Fap 4, 12). Principiul universalității mântuirii lui Isus, Fiul întrupat, trebuie conservat. Semnificația universală a lui Cristos este afirmată la diferite nivele. În primul rând, mântuirea lui Cristos se îndreaptă către toți oamenii, și tuturor oamenilor trebuie să li se vestească evanghelia (Mt 28, 16-20; Mc 16, 15-18; Fap 1, 8). Dar putem să ne întrebăm dacă această universalitate nu o putem găsi în aceeași măsură la un alt nivel, anterior primirii mesajului său de către cei care îl primesc. Nu lipsesc indicații în acest sens în Noul Testament: Isus este nu numai mediatorul mântuirii, dar și al creației; aceste două dimensiuni sunt în relație (Col 1, 15-20); paralelismul paulin Adam-Cristos arată însemnătatea lui Isus pentru toți oamenii (cf. Rom 5, 12-21; 1 Cor 15, 20-22. 44-49). Potrivit cu 1 In 9, Isus este lumina care, venind în lume, luminează pe tot omul. Am făcut deja referință la textul de bază din 1 Tim 2, 5. În termeni ce vor trebui definiți și precizați cu siguranță, Noul Testament ne vorbește despre importanța și însemnătatea lui Isus din Nazaret, mort și înviat, pentru toți oamenii. În acest sens, documentul poate să concludă: «Nici o limitare a voinței salvifice a lui Dumnezeu, nici admiterea unei medieri paralelă aceleia a lui Isus, nici atribuirea acestei medieri universale Logosului etern neidentificat cu Isus nu sunt compatibile cu mesajul neotestamentar» (n. 39).

Documentul regrupează în continuare câteva dovezi ale teologiei patristice pe care magisteriul actual, în particular Conciliul Vatican al II-lea și fericitul Ioan Paul al II-lea, le-a folosit în diferite ocazii pentru a vorbi despre prezența universală a lui Isus: semina Verbi despre care a vorbit Clemente Alexandrinul, care afirmă că la toți oamenii a putut să ajungă un fragment de adevăr, care se află în mod deplin doar în Isus, Logosul în totalitatea sa; ideea unirii Fiului lui Dumnezeu cu fiecare om în întruparea sa; dimensiunea cristologică a imaginii lui Dumnezeu pe care o amintește Conciliul Vatican al II-lea (GS 22) citând un pasaj cunoscut a lui Tertulian [1]. Toate aceste argumente ale Tradiției par să presupună că importanța salvifică a lui Cristos nu se limitează la cei care îl cunosc. De aceea documentul arată că problema valorii și a sensului religiilor în raport cu chestiunea mântuirii dobândește un anumit sens numai în contextul acțiunii universale a lui Cristos și a Duhului; se subliniază cu claritate că mântuirea este aceeași pentru toți oamenii, că nu există economii diferite pentru cei care cred în Isus și pentru cei care urmează o altă religie sau nu cred în el, și că nu poate să existe nicio altă cale pentru a ajunge la Dumnezeu care să nu conveargă în singura cale care este Isus (cf. In 14, 6) (cf. n. 49).

Comisia Teologică acordă atenție, de asemenea, universalității darului Duhului Sfânt (nr. 50-61). În realitate, acțiunea universală a lui Isus nu se înțelege fără lucrarea Duhului care universalizează opera lui Cristos. Duhul Sfânt era prezent deja în Vechiul Testament, însă ca dar al Domnului înviat el este oferit Bisericii și oamenilor în plinătatea sa. Duhul a coborât asupra lui Cristos în Iordan în calitatea de cap al omenirii, pentru ca ungerea, începând de la el, să poată trece la membrii corpului său. Fără Duhul Sfânt, mântuirea lui Cristos nu ajunge la oameni. Biserica este locul privilegiat al acțiunii Duhului, însă în Noul Testament observăm că acțiunea sa precede propovăduirea (cf. Fap 10, 19. 44-47). Evenimentul de la Rusalii (Fap 2, 1urm.) trebuie să fie considerat plecând de la contextul său și ca depășire a diviziunii de la Babel (cf. Gen 11, 4) și, prin urmare, ca ferment al unității între popoare. Acest dar are așadar o dimensiune universală. Dar documentul accentuează mai ales faptul că darul Duhului vine de la Domnul înviat și înălțat la cer la dreapta Tatălui. Aceasta este o învățătură continuă a Noului Testament. Duhul ne-a fost dăruit ca Duh al lui Cristos, al Fiului mort și înviat. Nu există o «economie» a Duhului Sfânt mai amănunțită decât aceea a lui Isus: «Prin urmare nu se poate concepe o acțiune a Duhului Sfânt care să nu fie în relație cu acțiunea universală a lui Isus» (nr. 58). Declarația Dominus Iesus a insistat din nou asupra acestui punct. Duhul este al lui Cristos și-i conduce pe toți la Cristos. Umanitatea lui Cristos este locul prezenței Duhului în lume și principiul efuziunii sale. Acțiunea Duhului în Biserică și prezența sa universală trebuie să fie distincte, dar nu separate.

Tocmai această universalitate conduce la considerarea Bisericii ca sacrament universal de mântuire (nr. 62-79). Se ridică întrebarea dacă Biserica are o semnificaţie numai pentru cei care îi aparțin sau și pentru alţii în aceeași măsură. Dat fiind faptul că al doilea răspuns trebuie să fie considerat just, necesitatea Bisericii pentru mântuire este înțeleasă în sens dublu: necesitatea apartenenței la aceasta și necesitatea ministerului Bisericii în slujba venirii Împărăției lui Dumnezeu. Prin urmare, este vorba de vechea problemă extra Ecclesiam nulla salus, dezvoltată începând cu noile perspective deschise ale Conciliului Vatican al II-lea, de legătura cu Biserica, corpul lui Cristos, a tuturor celor îndreptățiți, și mai ales de misiunea salvifică a Bisericii în aspectul său triplu de marturía, leitourgía și diakonía. În virtutea mărturiei sale, Biserica anunță Vestea cea Bună tuturor oamenilor. În liturgia sa, ea celebrează misterul pascal și îndeplinește astfel «misiunea sa de slujire preoțească în numele întregii omeniri. Într-o manieră care, în conformitate cu voința lui Dumnezeu, este eficace pentru toţi oamenii, ea face vizibilă prezența lui Cristos care „s-a făcut păcat pentru noi” (2 Cor 5,21)» (nr. 77). În diakonía sa în serviciul aproapelui ea dă mărturie despre dăruirea iubitoare a lui Dumnezeu pentru oameni. Este clar că semnalând aceste aspecte ale funcției Bisericii ca sacrament universal de mântuire, nu se pretindea epuizarea unei teme atât de complexă.

A treia parte: unele concluzii pentru o teologie creștină a religiilor

Până în prezent nu a fost spus nimic concret despre valoarea religiilor ca atare. Dar bazele au fost puse pentru a trata această problemă. Plecând de la aceste presupuneri, Comisia dorește să ofere orientări de reflecție și nu să dea soluții definitive.

Problema care a ocupat mai mult atenția în teologia religiilor era valoarea posibilă de mântuire pe care acestea puteau să o aibă. Acesta este primul punct pe care-l studiază Comisia Teologică (nr. 81-87). Nici documentele conciliare, nici enciclica Redemptoris Missio nu se pronunțaseră în mod expres asupra acestui subiect, deși vorbiseră despre prezența seminței Cuvântului, în culturi și religii, de raze de adevăr și de asemenea de acțiunea Duhului. Comisia Teologică se întreabă dacă această prezență și această acțiune a lui Cristos și a Duhului pot avea o altă funcție decât aceea de a-i ajuta pe oameni să ajungă la scopul ultim, mântuirea. Plecând de la această considerație fundamentală, Comisia formulează cu prudență câteva concluzii. Cităm aici literal unele paragrafe dintre cele mai semnificative:

«Având în vedere această recunoaștere explicită a prezenței Duhului lui Cristos în religii, nu se poate exclude posibilitatea ca acestea, ca atare, să exercite, în ciuda ambiguității lor, o anumită funcție salvifică, adică să-i ajute pe oameni să ajungă la scopul ultim. În religii se pune accentul în mod explicit pe raportul omului cu Absolutul, pe dimensiunea transcendentă…» (nr. 84). «În religii acționează același Duh care călăuzește Biserica. Totuși, prezența universală a Duhului nu poate fi comparată cu prezența sa particulară în Biserica lui Cristos. Chiar dacă nu se poate exclude valoarea salvifică a religiilor, aceasta nu înseamnă că în ele totul este salvific. Nu pot fi trecute cu vederea prezența duhului rău, moștenirea păcatului, imperfecțiunea răspunsului uman la acțiunea lui Dumnezeu, etc. Numai Biserica este trupul lui Cristos, și numai în ea prezența Duhului este dată cu toată intensitatea. Prin urmare, nimeni nu poate fi indiferent față de apartenența la Biserica lui Cristos și de participarea la plinătatea darurilor mântuitoare care se află doar în ea. Religiile pot exercita o funcție de „pregătire evanghelică”, [dar] funcția lor nu poate fi comparată cu aceea din Vechiul Testament, care fusese pregătirea evenimentului însuși a lui Cristos» (nr. 85). «Mântuirea se obține prin darul lui Dumnezeu în Cristos, dar nu fără răspunsul și acceptarea umană. Religiile pot ajuta de asemenea răspunsul uman, întrucât îl îndeamnă pe om să-l caute pe Dumnezeu, să acționeze conform conștiinței […] Religiile pot fi deci, în termenii indicați, un mijloc care contribuie la mântuirea adepților lor, însă nu pot fi comparate cu funcția pe care Biserica o înfăptuiește pentru mântuirea creștinilor și a acelora ce nu sunt» (nr. 86). «Afirmarea posibilității elementelor salvifice în religii nu implică în sine o hotărâre asupra prezenței de astfel de elemente în fiecare din aceste religii concrete» (nr. 87).

Dacă, pe de o parte, afirmațiile magisteriale care vorbesc despre posibilitatea prezenței Duhului și a seminței adevărului în religii conduc la afirmația că în ele există elemente de mântuire, totuși este necesară prudența, având în vedere ambiguitatea fenomenului religios. În orice caz, se evită identificarea expresă a acestor elemente în religii. Numai în religia Israelului, în care se recunoaște adevărata revelație divină, se poate afirma cu siguranță existența acestora.

Se ajunge astfel la tema Revelației, o altă problemă abordată în această a treia parte dedicată câtorva puncte centrale ale teologiei religiilor (nr. 82-92). Afirmația fundamentală este că «numai în Cristos și în Duhul său Dumnezeu s-a dăruit total oamenilor; prin urmare numai în momentul în care această autocomunicare se face cunoscută, Revelația lui Dumnezeu se relizează pe deplin» (nr. 88). Alături de cărțile Noului Testament, cele ale Vechiului, care dau mărturie de o adevărată revelație, sunt „cuvântul lui Dumnezeu”, chiar dacă nu își ating plinătatea sensului lor decât la lumina lui Cristos. Numai cărțile canonice trebuie să fie considerate „inspirate” și „cuvânt al lui Dumnezeu”.

Faţă de poziţia pluralistă la care ne-am referit deja este urgentă abordarea problemei „adevărului” în raportul și dialogul cu religiile (nr. 93-104). Dacă la un anumit moment se putea avea impresia că această problemă fusese lăsată deoparte, documentul insistă asupra necesității de a o lua în considerație în mod direct pentru evitarea oricărui relativism. Învăţătura Bisericii despre religii argumentează plecând de la centrul adevărului credinţei creştine. Valorizând ceea ce este bun la alții, nu conferă pretenției de adevăr al altor religii aceeași valoare a propriei credințe. Față de teologia „pluralistă”, Comisia Teologică menționează că Conciliul Vatican al II-lea a avut o viziune diferențiată a religiilor: dacă toate au în comun efortul de a răspunde la neliniștile cele mai profunde ale inimii umane, nu se pot ignora diferenţele fundamentale dintre ele. Dacă, pe de o parte, Biserica nu refuză nimic din ceea ce este adevărat și sfânt în aceste religii, pe de altă parte, ea are datoria de a-l anunța pe Cristos, calea, adevărul și viața (In 14, 6), unicul în care oamenii află plinătatea vieții lor religioase (cf. nr. 100). O teologie diferențiată a religiilor este baza oricărei întâlniri și a oricărui dialog interreligios serios. Dialogul nu poate invalida conținuturile propriei credințe și a eticii care se fondează pe acestea. În respectul „alterității”, creștinul nu poate să ignore centrul credinței sale în Dumnezeul unic și întreit, revelat în Cristos. Uneori această atitudine este acuzată ca pretenție de superioritate sau aroganță. Dar adevărul lui Isus Cristos este totdeauna în slujba omului, nu poate fi prezentat niciodată cu o atitudine de superioritate sau de dominație.

Ultima temă studiată de acest document este aceea a dialogului interreligios (nr. 105-113), deja evocată în tratarea adevărului. Nu s-a intenționat tratarea amplă a acestei teme pentru că ea fusese deja obiectul atenţiei în alte documente. Două sunt temele fundamentale asupra cărora creștinul este interpelat: Dumnezeu și omul. Noi știm că noțiunile de Dumnezeu și de Absolut ale diferitelor religii sunt numeroase și foarte diferite. Tocmai de aceea este fundamental să se țină cont de ceea ce interlocutorii înțeleg prin Dumnezeu și raporturile sale cu omul. Viziunea omului poate fi de asemenea diferită, dar dialogul este o întâlnire între fiinţele umane, și nu doar o simplă comunicare verbală. Întâlnirea are loc în condiția umană comună care caută mântuirea. Aceasta creează o situație de egalitate mai profundă decât aceea a unui simplu dialog uman. Toate problemele umane în loc să îndepărteze de dialogul interreligios propiu-zis, sunt un teren prielnic pentru acesta. Constanta prezentă întotdeauna în spatele tuturor problemelor condiţiei umane este aceea a morții. Și, de altfel, chiar în ea răsună cu mai multă intensitate chemarea lui Dumnezeu cel viu. Mărturia fundamentală a creștinului va fi aceea a lui Cristos înviat, în așteptarea celei de-a doua veniri.

Concluzie: dialogul și misiunea Bisericii

Dialogul se situează în cadrul misiunii Bisericii (nr. 114-117). Acesta își are originea și scopul în Sfânta Treime. Acesta face cunoscută și actualizează misiunea Logosului etern și a Duhului Sfânt în economia mântuirii. Cei dintâi trimiși nu sunt creștinii, ci Biserica. Tocmai de aceea ei nu-și prezintă propriile idei, dar pe Isus Cristos. Duhul Sfânt, mai mult decât forța umană de convingere, va atinge inimile. Deci, chiar dacă trebuie făcută deosebire între dialog și anunțul evanghelic, primul nu trebuie să fie lipsit de valoarea sa de mărturie. Ca urmare, acesta poate fi o „pregătire evanghelică”, «este deja parte integrantă a misiunii Bisericii, ca iradiere a Iubirii difuzate în ea de către Duhul Sfânt» (nr. 117).

Reflexie finală

Pe de o parte documentul încearcă să admită și să respecte valoarea religiilor, urmând exemplul pe care magisteriul actual îl dăduse deja. Dar, în același timp, evită orice relativism, nu vorbește de religii ca și căi de mântuire, deși este afirmată posibilitatea ca acestea să-i ajute pe adepții lor în acest sens, sub anumite aspecte. De asemenea este clar că nu există numai bine în religii, dar în aceeași măsură insuficiențe, ambiguități și erori. Deşi acestea pot reflecta o rază de adevăr, nu reflectă Adevărul întreg.

Însă, mai presus de toate se afirmă clar că tot ceea ce poate avea valoare și este bun în ele vine de la Cristos şi de la Duhul pe care el l-a trimis după învierea sa. Medierea unică a omului «Cristos Isus» (1 Tim 2, 5) trebuie să fie păstrată întotdeauna. El este calea unică ce conduce la Tatăl (In 14, 6), iar căile care nu converg spre el nu sunt căi adevărate. Nu există căi paralele sau secundare. Din acest motiv, întâlnirea cu Cristos și apartenența de Biserica care este trupul său nu este secundară pentru nimeni. Și, de asemenea, pentru aceasta Biserica are datoria de a-l anunța fără încetare pe Cristos celor care nu-l cunosc, până la arătarea sa glorioasă la sfârșitul timpurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți.

 

+ Luis F. Ladaria


[1] De res. mort. 6, 3: «Quodcumque limus exprimebatur, Christus cogitabatur, homo futurus».

top