The Holy See Search
back
riga

Catehismul Bisericii Catolice

Compendiu

 

Copyright © 2005 ‑ Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română

 

Indice general

„Motu proprio”
Introducere

Partea întâi
MĂRTURISIREA CREDINŢEI
Secţiunea întâi: „Eu cred” – „Noi credem”
Capitolul întâi: Omul este „capabil” de Dumnezeu
Capitolul al doilea: Dumnezeu vine în întâmpinarea omului
Revelaţia lui Dumnezeu
Transmiterea revelaţiei divine
Sfânta Scriptură
Capitolul al treilea: Răspunsul omului dat lui Dumnezeu
Eu cred
Noi credem
Secţiunea a doua: Mărturisirea de credinţă creştină
Crezul: Simbolul apostolilor – Crezul niceno‑constantinopolitan
Capitolul întâi: Cred în Dumnezeu Tatăl
Simbolurile credinţei
„Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului”
Cerul şi pământul
Omul
Căderea
Capitolul al doilea: Cred în Isus Cristos, Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu
„Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru”
„Isus Cristos s‑a zămislit de la Duhul Sfânt, s‑a născut din Maria Fecioară”
„Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat, s‑a răstignit, a murit şi s‑a îngropat”
„Isus Cristos a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi”
„Isus Cristos s‑a suit la cer, şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul”
„De unde are să vină să judece pe vii şi pe morţi”
Capitolul al treilea: Cred în Duhul Sfânt
„Cred în Duhul Sfânt”
„Cred în sfânta Biserică Catolică”
Biserica în planul lui Dumnezeu
Biserica: popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos şi templu al Duhului
Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică
Credincioşii: ierarhia, laicii, viaţa consacrată
Cred în comuniunea sfinţilor
Maria, Maica lui Cristos, Maica Bisericii
„Cred în iertarea păcatelor”
„Cred în învierea morţilor”
„Cred în viaţa veşnică”
„Amin”

Partea a doua
CELEBRAREA MISTERULUI CREŞTIN
Secţiunea întâi: Economia sacramentală
Capitolul întâi: Misterul pascal în timpul Bisericii
Liturgia – lucrare a Preasfintei Treimi
Misterul pascal în sacramentele Bisericii
Capitolul al doilea: Celebrarea sacramentală a misterului pascal
A celebra liturgia Bisericii
Cine celebrează?
Cum trebuie celebrat?
Când trebuie celebrat?
Unde trebuie celebrat?
Diversitatea liturgică şi unitatea misterului
Secţiunea a doua: Cele şapte sacramente ale Bisericii
Capitolul întâi: Sacramentele iniţierii creştine
Sacramentul Botezului
Sacramentul Mirului
Sacramentul Euharistiei
Capitolul al doilea: Sacramentele vindecării
Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii
Sacramentul Ungerii bolnavilor
Capitolul al treilea: Sacramentele în slujba comuniunii şi misiunii
Sacramentul Preoţiei
Sacramentul Căsătoriei
Capitolul al patrulea: Celelalte celebrări liturgice
Sacramentaliile
Înmormântarea creştină

Partea a treia
VIAŢA ÎN CRISTOS
Secţiunea întâi: Vocaţia omului: viaţa în Duh
Capitolul întâi: Demnitatea persoanei umane
Omul, imagine a lui Dumnezeu
Chemarea noastră la fericire
Libertatea omului
Moralitatea pasiunilor
Conştiinţa morală
Virtuţile
Păcatul
Capitolul al doilea: Comunitatea umană
Persoana şi societatea
Participarea la viaţa socială
Dreptatea socială
Capitolul al treilea: Mântuirea lui Dumnezeu: legea şi harul
Legea morală
Har şi îndreptăţire
Biserica, mamă şi învăţătoare
Secţiunea a doua: Cele zece porunci
Capitolul întâi: „Să‑l iubeşti pe domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”
Porunca întâi: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de mine, să nu‑ţi faci chip cioplit ca să te închini lui
Porunca a doua: Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar
Porunca a treia: Adu‑ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului
Capitolul al doilea: „Să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
Porunca a patra: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să‑ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ
Porunca a cincia: Să nu ucizi
Porunca a şasea: Să nu faci fapte necurate
Porunca a şaptea: Să nu furi
Porunca a opta: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău
Porunca a noua: Să nu pofteşti femeia aproapelui tău
Porunca a zecea: Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui

Partea a patra
RUGĂCIUNEA CREŞTINĂ
Secţiunea întâi: Rugăciunea în viaţa creştină

Capitolul întâi – Revelarea rugăciunii
Revelarea rugăciunii în Vechiul Testament
Rugăciunea este pe deplin revelată şi realizată în Isus
Rugăciunea în timpul Bisericii
Capitolul al doilea – Tradiţia rugăciunii
La izvoarele rugăciunii
Calea rugăciunii
Călăuze pentru rugăciune
Capitolul al treilea – Viaţa de rugăciune
Expresiile rugăciunii
Lupta rugăciunii
Secţiunea a doua: Rugăciunea Domnului Tatăl nostru
„Rezumatul întregii evanghelii”
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri”
Cele şapte cereri

Apendice
A) Rugăciuni obişnuite
Semnul sfintei Cruci – Signum Crucis
Slavă Tatălui – Gloria Patri
Bucură‑te, Marie – Ave, Maria
Îngere al lui Dumnezeu – Angele Dei
Odihna veşnică – Requiem aeternam
Îngerul Domnului – Angelus Domini
Bucură‑te, Regina cerului – Regina caeli
Bucură‑te, Regină – Salve, Regina
Magnificat
Sub ocrotirea ta – Sub tuum praesidium
Benedictus
Te Deum

Coboară din ceruri, o, Duhule Sfinte – Veni, Creator Spiritus
Vino, Duhule Preasfânt – Veni, Sancte Spiritus
Sufletul lui Cristos – Anima Christi
Adu‑ţi aminte – Memorare
Rozariul – Rosarium
Rugăciunea tămâierii (Tradiţia coptă)
Rugăciune de rămas‑bun de la altar (Tradiţia siro‑maronită)
Rugăciune pentru răposaţi (Tradiţia bizantină)
Act de credinţă – Actus fidei
Act de nădejde – Actus spei
Act de dragoste – Actus caritatis
Act de căinţă – Actus contritionis

B) Formule de învăţătură catolică
Cele două porunci ale dragostei
Regula de aur (Mt 7,12)
Fericirile
Cele trei virtuţi teologale
Cele patru virtuţi cardinale
Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt
Cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt
Cele cinci porunci ale Bisericii
Cele şapte fapte de milostenie trupească
Cele şapte fapte de milostenie sufletească
Cele şapte vicii capitale
Cele trei lucruri de pe urmă ale omului

 


 

Motu proprio pentru aprobarea şi publicarea
Compendiului Catehismului Bisericii Catolice

Către venerabilii fraţi cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, diaconi şi către toţi membrii poporului lui Dumnezeu

În urmă cu douăzeci de ani începea elaborarea Catehismului Bisericii Catolice, cerut de Adunarea Extraordinară a Sinodului Episcopilor, cu ocazia celei de‑a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului Ecumenic al II‑lea din Vatican.

Mulţumesc fără încetare Domnului Dumnezeu pentru că a dăruit Bisericii acest Catehism, promulgat în anul 1992 de veneratul şi iubitul meu predecesor, papa Ioan Paul al II‑lea.

Marea utilitate şi valoare ale acestui dar sunt confirmate înainte de toate de primirea pozitivă şi largă pe care a avut‑o în rândul episcopilor, cărora le era destinat în primul rând ca text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi îndeosebi pentru elaborarea catehismelor locale. Dar sunt confirmate şi de primirea favorabilă din partea tuturor celor care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, care l‑au putut cunoaşte şi aprecia în peste cincizeci de limbi în care a fost tradus până acum.

Acum, cu bucurie mare, aprob şi promulg Compendiul acestui Catehism.

El a fost dorit cu ardoare de participanţii la Congresul Catehetic Internaţional, din octombrie 2002, care, în felul acesta, au devenit interpreţii unei exigenţe foarte răspândite în Biserică. Regretatul meu predecesor, primind această dorinţă, a decis, în februarie 2003, pregătirea Compendiului, încredinţând redactarea lui unei comisii restrânse de cardinali, prezidată de mine şi susţinută de câţiva colaboratori experţi. În cursul lucrărilor, un proiect al acestui Compendiu a fost supus aprecierii tuturor cardinalilor şi preşedinţilor conferinţelor episcopale, care, în majoritate, l‑au primit şi evaluat în mod favorabil.

Compendiul, pe care îl prezint acum Bisericii Universale, este o sinteză fidelă şi sigură a Catehismului Bisericii Catolice. El cuprinde, în mod concis, toate elementele esenţiale şi fundamentale ale credinţei Bisericii, astfel încât constituie, după cum a fost dorit de predecesorul meu, un fel de vademecum, care să permită persoanelor, credincioase sau nu, să cuprindă, într‑o privire de ansamblu, întreaga panoramă a credinţei catolice.

Compendiul oglindeşte în mod fidel în structură, în conţinut şi în limbaj Catehismul Bisericii Catolice, care va avea în această sinteză un ajutor şi un stimulent pentru a fi cunoscut şi aprofundat mai mult.

Încredinţez, aşadar, acest Compendiu, înainte de toate, întregii Biserici şi fiecărui creştin în particular, pentru ca datorită lui să poată găsi, în acest al treilea mileniu, un elan nou în angajamentul reînnoit de evanghelizare şi de educare la credinţă, care trebuie să caracterizeze fiecare comunitate eclezială şi pe fiecare credincios în Cristos, de orice vârstă şi din orice naţiune.

Însă acest Compendiu, prin concizia, claritatea şi integritatea sa, se adresează oricărei persoane, care, trăind într‑o lume dispersivă şi cu mesaje multiple, doreşte să afle calea vieţii, adevărul, încredinţat de Dumnezeu Bisericii Fiului său.

Graţie îndeosebi mijlocirii preasfintei Fecioare Maria, maica lui Cristos şi a Bisericii, fie ca tot cel care citeşte acest instrument autoritar care este Compendiul să poată recunoaşte şi primi tot mai mult inepuizabila frumuseţe, unicitate şi actualitate a darului prin excelenţă pe care Dumnezeu l‑a făcut omenirii, pe Fiul său unic, Isus Cristos, care este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6).

Dat la 28 iunie 2005, ajunul solemnităţii Sfinţilor Petru şi Paul, primul an de pontificat.

Papa Benedict al XVI‑lea

 

Introducere

1. La 11 octombrie 1992, papa Ioan Paul al II‑lea a încredinţat credincioşilor din lumea întreagă Catehismul Bisericii Catolice, prezentându‑l ca „text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei”[1]. La treizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II‑lea din Vatican (1962‑1965), se ducea astfel la împlinire fericita dorinţă exprimată în anul 1985 de Adunarea Extraordinară a Sinodului Episcopilor de a fi compus un catehism al întregii învăţături catolice atât pentru credinţă cât şi pentru morală.

După cinci ani, la 15 august 1997, promulgând editio typica a Catechismus Catholicae Ecclesiae, suveranul pontif confirma finalitatea fundamentală a operei: „Să fie ca o expunere completă şi integrală a învăţăturii catolice, care să permită tuturor să cunoască ceea ce însăşi Biserica mărturiseşte, celebrează, trăieşte şi se roagă în viaţa sa zilnică”[2].

2. Pentru o mai bună valorificare a Catehismului şi pentru a veni în întâmpinarea unei cereri care a reieşit la Congresul Catehetic Internaţional, din anul 2002, Ioan Paul al II‑lea instituia, în anul 2003, o comisie specială, prezidată de cardinalul Joseph Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu misiunea de a elabora un Compendiu al Catehismului Bisericii Catolice, care să conţină o formulare mai concisă a aceloraşi conţinuturi ale credinţei. După doi ani de lucru, a fost pregătit un proiect al Compendiului, care a fost trimis pentru consultare cardinalilor şi preşedinţilor conferinţelor episcopale. În ansamblul său, proiectul a avut o evaluare pozitivă din partea majorităţii absolute a celor care au răspuns. De aceea, comisia a procedat la revizuirea proiectului amintit mai sus şi, ţinând cont de propunerile de îmbunătăţire care au venit, a pregătit textul final al operei.

3. Trei sunt caracteristicile principale ale Compendiului: dependenţa strânsă de Catehismul Bisericii Catolice; genul dialogat; folosirea imaginilor în cateheză.

Înainte de toate, Compendiul nu este o operă de sine stătătoare şi nu vrea în nici un fel să ia locul Catehismului Bisericii Catolice: mai degrabă face încontinuu trimitere la el atât prin indicarea exactă a numerelor de referinţă, cât şi prin folosirea continuă a structurii, a dezvoltării şi a conţinuturilor sale. În afară de aceasta, Compendiul vrea să trezească un interes reînnoit şi o nouă fervoare faţă de Catehism, care, cu înţelepciunea sa expozitivă şi cu uncţiunea sa spirituală, rămâne în continuare textul de bază al catehezei ecleziale astăzi.

Asemenea Catehismului, şi Compendiul se împarte în patru părţi, corespunzând legilor fundamentale ale vieţii în Cristos.

Prima parte, intitulată „Profesiunea de credinţă”, conţine o sinteză potrivită a lex credendi, adică a credinţei mărturisite de Biserica Catolică, luată din Simbolul apostolic, ilustrat cu Simbolul niceno‑constantinopolitan, a cărui proclamare constantă în adunările creştine menţine vie amintirea principalelor adevăruri ale credinţei.

Partea a doua, intitulată „Celebrarea misterului creştin”, prezintă elementele esenţiale ale lex celebrandi. Într‑adevăr, vestirea evangheliei îşi află răspunsul privilegiat în viaţa sacramentală. În ea, credincioşii experimentează şi mărturisesc, în fiecare moment al existenţei lor, eficacitatea mântuitoare a misterului pascal, prin care Cristos a împlinit opera răscumpărării noastre.

Partea a treia, intitulată „Viaţa în Cristos”, aminteşte de lex vivendi, adică angajarea pe care o au cei botezaţi de a manifesta, în comportamentul lor şi în alegerile lor etice, fidelitatea faţă de credinţa mărturisită şi celebrată. Într‑adevăr, creştinii sunt chemaţi de Domnul Isus să îndeplinească fapte care se potrivesc demnităţii lor de fii ai Tatălui în dragostea Duhului Sfânt.

Partea a patra, intitulată „Rugăciunea creştină”, oferă o sinteză a lex orandi, adică a vieţii de rugăciune. După exemplul lui Isus, modelul perfect al celui care se roagă, şi creştinul este chemat la dialogul cu Dumnezeu în rugăciune, a cărei expresie privilegiată este rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea pe care ne‑a învăţat‑o însuşi Isus.

4. A doua caracteristică a Compendiului este forma sa dialogată, care reia un vechi gen literar catehetic, compus din întrebări şi răspunsuri. Este vorba de a propune din nou un dialog ideal între învăţător şi discipol, printr‑o serie insistentă de întrebări, care îl implică pe cititor invitându‑l să continue în descoperirea aspectelor mereu noi ale adevărurilor credinţei sale. Genul dialogat contribuie şi la o însemnată scurtare a textului, reducându‑l la esenţial. Acest lucru ar putea favoriza asimilarea şi eventuala memorare a conţinuturilor.

5. A treia caracteristică este dată de prezenţa câtorva imagini, care ritmează împărţirea Compendiului. Ele provin din patrimoniul foarte bogat al iconografiei creştine. Învăţăm din tradiţia conciliară seculară că şi imaginea este predică evanghelică. Artiştii din toate timpurile au oferit contemplaţiei şi uimirii credincioşilor faptele mai importante ale misterului mântuirii, prezentându‑le în strălucirea culorii şi în perfecţiunea frumuseţii. Acesta este un indiciu al modului în care astăzi, în civilizaţia imaginii, mai mult ca oricând imaginea sacră poate să exprime mult mai mult chiar decât cuvântul, din moment ce este deosebit de eficace dinamismul său de comunicare şi de transmitere a mesajului evanghelic.

6. La patruzeci de ani de la încheierea Conciliului al II‑lea din Vatican şi în Anul Euharistiei, Compendiul poate să reprezinte un ajutor ulterior pentru a satisface atât foamea de adevăr a credincioşilor de toate vârstele şi condiţiile, cât şi nevoia celor cărora, fără a fi credincioşi, le este sete de adevăr şi de dreptate. Publicarea sa va avea loc în solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, coloane ale Bisericii Universale şi evanghelizatori exemplari ai evangheliei în lumea antică. Aceşti apostoli au văzut ceea ce au predicat şi au mărturisit adevărul lui Cristos până la martiriu. Să‑i imităm în elanul lor misionar şi să‑l rugăm pe Domnul ca Biserica să urmeze mereu învăţătura apostolilor, de la care a primit prima vestire fericită a credinţei.

20 martie 2005, Duminica Floriilor

Card. Joseph Ratzinger, preşedintele Comisiei speciale


 
[1] IOAN PAUL AL II‑LEA, Constituţia apostolică Fidei depositum, 11 octombrie 1992.
[2] IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Laetamur magnopere, 15 august 1997.

 


 

Partea întâi

Mărturisirea credinţei

Secţiunea întâi

„Eu cred” – „Noi credem”

 

1. Care este planul lui Dumnezeu cu privire la om?

Dumnezeu, nemărginit de perfect şi fericit în sine însuşi, printr‑un plan de pură bunătate l‑a creat în mod liber pe om ca să‑l facă părtaş la viaţa sa fericită. La plinirea timpurilor, Dumnezeu Tatăl l‑a trimis pe Fiul său ca răscumpărător şi mântuitor al oamenilor căzuţi în păcat, chemându‑i în Biserica sa şi făcându‑i fii adoptivi prin lucrarea Duhului Sfânt şi moştenitori ai fericirii sale veşnice.

1‑25

 

Capitolul întâi

Omul este „capabil” de Dumnezeu

„Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă (…) Căci pentru tine ne‑ai creat şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în tine” (Sfântul Augustin).

30

 

2. De ce există în om dorinţa de Dumnezeu?

Dumnezeu însuşi, creându‑l pe om după propriul chip, a înscris în inima sa dorinţa de a‑l vedea. Chiar dacă această dorinţă este de multe ori necunoscută, Dumnezeu nu încetează să‑l atragă pe om la sine, ca să trăiască şi să găsească în el acea plinătate de adevăr şi fericire pe care o caută fără încetare. Prin natură şi prin vocaţie, omul este deci o fiinţă religioasă, capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu îi conferă omului demnitatea sa fundamentală.

27‑30
44‑45

 

3. Cum poate fi cunoscut Dumnezeu numai cu lumina raţiunii?

Pornind de la creaţie, adică de la lume şi de la persoana umană, omul, numai cu raţiunea, poate cu certitudine să‑l cunoască pe Dumnezeu ca origine şi scop al universului şi ca supremul bine, adevăr şi frumuseţe infinită.

31‑36
46‑47

 

4. Este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu?

În cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu lumina raţiunii, omul întâmpină multe dificultăţi. Pe lângă aceasta, nu poate intra singur în intimitatea misterului divin. De aceea, Dumnezeu a vrut să‑l lumineze prin revelaţie nu numai cu privire la adevărurile ce depăşesc înţelegerea umană, ci şi cu privire la adevărurile religioase şi morale, care, deşi sunt în sine accesibile raţiunii umane, astfel pot să fie cunoscute de către toţi fără dificultăţi, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare.

37‑38

 

5. Cum se poate vorbi despre Dumnezeu?

Se poate vorbi despre Dumnezeu, tuturor şi cu toţi, pornind de la perfecţiunile omului şi ale celorlalte creaturi, care sunt o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu. Totuşi, limbajul nostru trebuie purificat încontinuu de ceea ce are imaginar şi imperfect, ştiind bine că nu se va putea exprima niciodată în mod deplin misterul infinit al lui Dumnezeu.

39‑43
48‑49

 

Capitolul al doilea

Dumnezeu vine în întâmpinarea omului

Revelaţia lui Dumnezeu

6. Ce revelează Dumnezeu omului?

În bunătatea şi înţelepciunea sa, Dumnezeu se revelează omului. Prin evenimente şi cuvinte se revelează pe sine însuşi şi planul său de bunăvoinţă pe care l‑a prestabilit din veşnicie în Cristos în favoarea omenirii. Acest plan constă în a‑i face părtaşi pe toţi oamenii, prin harul Duhului Sfânt, de viaţa divină, ca fii adoptivi în unicul său Fiu.

50‑53
68‑69

 

7. Care sunt primele etape ale revelaţiei lui Dumnezeu?

Încă de la început, Dumnezeu se manifestă primilor părinţi, Adam şi Eva, şi îi invită la o comuniune intimă cu el. După căderea lor, nu întrerupe revelaţia sa şi promite mântuirea pentru toată descendenţa lor. După potop, încheie cu Noe o alianţă între el şi toate fiinţele vii.

54‑58
70‑71

 

8. Care sunt etapele succesive ale revelaţiei lui Dumnezeu?

Dumnezeu îl alege pe Abraham chemându‑l afară din ţara sa pentru a face din el „tatăl unei mulţimi de popoare” (Gen 17,5) şi promiţându‑i că va binecuvânta în el „toate naţiunile pământului” (Gen 12,3). Urmaşii lui Abraham vor fi depozitarii promisiunilor făcute patriarhilor. Dumnezeu formează Israelul ca poporul său ales, salvându‑l din sclavia Egiptului, încheie cu el alianţa de la Sinai şi, prin Moise, îi dă Legea sa. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a poporului şi o mântuire, care va include toate naţiunile într‑o alianţă nouă şi veşnică. Din poporul lui Israel, din neamul regelui David se va naşte Mesia: Isus.

59‑64
72

 

9. Care este etapa deplină şi definitivă a revelaţiei lui Dumnezeu?

Este cea realizată în Cuvântul său întrupat, Isus Cristos, mijlocitor şi plinătate a revelaţiei. El, fiind Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul perfect şi definitiv al Tatălui. Prin trimiterea Fiului şi darul Duhului, revelaţia este de acum împlinită pe deplin, chiar dacă în cursul secolelor credinţa Bisericii va trebui să aprofundeze treptat toată însemnătatea ei.

65‑66
73

„De vreme ce ni l‑a dat pe Fiul său, care este Cuvântul său unic şi definitiv, Dumnezeu ne‑a spus totul deodată în acest Cuvânt al său şi nu mai are nimic de spus” (Sfântul Ioan al Crucii).

 

10. Ce valoare au revelaţiile particulare?

Deşi nu aparţin depozitului credinţei, ele pot să ajute la trăirea credinţei, cu condiţia să menţină orientarea lor strictă spre Cristos. Magisteriul Bisericii, căruia îi revine discernământul asupra acestor revelaţii particulare, nu poate deci să le accepte pe acelea care pretind să depăşească sau să corecteze revelaţia definitivă care este Cristos.

67

 

Transmiterea revelaţiei divine

11. De ce şi în ce mod trebuie să fie transmisă revelaţia divină?

Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4), adică a lui Isus Cristos. Pentru aceasta este necesar ca Isus Cristos să fie vestit tuturor oamenilor, conform poruncii sale: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile” (Mt 28,19). Acest lucru se realizează prin tradiţia apostolică.

74

 

12. Ce este tradiţia apostolică?

Tradiţia apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos realizată, încă de la începuturile creştinismului, prin predicare, mărturie, instituţii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, episcopii, şi, prin aceştia, tuturor generaţiilor până la sfârşitul timpurilor, ceea ce au primit de la Cristos şi au învăţat de la Duhul Sfânt.

75‑79
83
96, 98

 

13. Cum se realizează tradiţia apostolică?

Tradiţia apostolică se realizează în două moduri: prin transmiterea vie a cuvântului lui Dumnezeu (numită simplu şi tradiţie), şi prin Sfânta Scriptură, care este aceeaşi veste a mântuirii pusă în scris.

76

 

14. Ce raport există între tradiţie şi Sfânta Scriptură?

Tradiţia şi Sfânta Scriptură sunt strâns unite şi comunică între ele. Ambele fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos şi provin din acelaşi izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinţei, din care Biserica îşi ia propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate.

80‑82
97

 

15. Cui îi este încredinţat depozitul credinţei?

Depozitul credinţei este încredinţat de către apostoli întregii Biserici. Întregul popor al lui Dumnezeu, cu simţul supranatural al credinţei, susţinut de Duhul Sfânt şi condus de magisteriul Bisericii, primeşte revelaţia divină, o înţelege tot mai mult şi o aplică la viaţă.

84, 91
94, 99

 

16. Cui îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinţei?

Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, şi episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine şi să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conţinute în revelaţia divină. Această autoritate se extinde şi la adevărurile legate în mod necesar de revelaţie.

85‑90
100

 

17. Ce relaţie există între Scriptură, tradiţie şi magisteriu?

Sunt aşa de strâns unite între ele încât nici una nu există fără celelalte. Contribuie împreună în mod eficace, fiecare conform modului său, sub acţiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor.

95

 

Sfânta Scriptură

18. Pentru ce spunem că Sfânta Scriptură învaţă adevărul?

Pentru că însuşi Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi; de aceea ea este numită inspirată şi învaţă fără eroare acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. Într‑adevăr, Duhul Sfânt i‑a inspirat pe autorii umani, care au scris ceea ce el a voit să ne înveţe. Totuşi, credinţa creştină nu este „o religie a cărţii”, ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este „un cuvânt scris şi mut, ci Cuvântul întrupat şi viu” (Sfântul Bernard de Clairvaux).

105‑108
135‑136

 

19. Cum trebuie citită Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt şi sub călăuzirea magisteriului Bisericii, urmând trei criterii: 1) atenţie faţă de conţinutul şi unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în tradiţia vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinţei, adică a coeziunii adevărurilor de credinţă între ele.

109‑119
137

 

20. Ce este canonul Scripturilor?

Canonul Scripturilor este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiţia apostolică a transmis‑o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament şi 27 din Noul Testament.

120
138

 

21. Ce importanţă are Vechiul Testament pentru creştini?

Creştinii venerează Vechiul Testament ca adevărat cuvânt al lui Dumnezeu; toate scrierile sale sunt inspirate de Dumnezeu şi păstrează o valoare veşnică. Ele dau mărturie despre pedagogia divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu. Au fost scrise mai ales pentru a pregăti venirea lui Cristos, Mântuitorul universului.

121‑123

 

22. Ce importanţă are Noul Testament pentru creştini?

Noul Testament, al cărui obiect central este Isus Cristos, ne încredinţează adevărul definitiv al revelaţiei divine. În el, cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viaţa şi la învăţătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor şi ocupă un loc unic în Biserică.

124‑127
139

 

23. Ce fel de unitate există între Vechiul şi Noul Testament?

Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspiraţia divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregăteşte Noul şi Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc.

128‑130
140

 

24. Ce funcţie are Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii?

Sfânta Scriptură dăruieşte sprijin şi vigoare vieţii Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credinţă, hrană şi izvor de viaţă spirituală. Este sufletul teologiei şi al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este „făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece „necunoaşterea Scripturilor este necunoaşterea lui Cristos” (Sfântul Ieronim).

131‑133
141

 

Capitolul al treilea

Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

Eu cred

25. Cum răspunde omul lui Dumnezeu care se revelează?

Omul, susţinut de harul divin, răspunde cu ascultarea credinţei, care este încredinţare deplină lui Dumnezeu şi primire a adevărului său, deoarece este garantat de el, care este însuşi adevărul.

142‑143

 

26. Care sunt în Sfânta Scriptură martorii principali ai ascultării credinţei?

Există mulţi martori, îndeosebi doi: Abraham, care, pus la încercare, „a crezut în Dumnezeu” (Rom 4,3) şi a ascultat întotdeauna de chemarea sa şi pentru aceasta a devenit „părintele tuturor celor care cred” (Rom 4,11.18), şi Fecioara Maria, care în timpul întregii sale vieţi a realizat în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei: „Fiat mihi secundum verbum tuum – Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

144‑149

 

27. Ce înseamnă pentru om a crede în Dumnezeu?

Înseamnă a adera la Dumnezeu, încredinţându‑i‑se lui şi dându‑şi asentimentul la toate adevărurile revelate de el, pentru că Dumnezeu este adevărul. Înseamnă a crede într‑un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

150‑152
176‑178

 

28. Care sunt caracteristicile credinţei?

Credinţa, dar gratuit al lui Dumnezeu, accesibilă celor care o cer cu umilinţă, este virtutea supranaturală necesară pentru a fi mântuiţi. Actul de credinţă este un act uman, adică un act al inteligenţei omului care, sub impulsul voinţei mişcate de Dumnezeu, dă în mod liber propriul consimţământ la adevărul divin. În afară de aceasta, credinţa este sigură deoarece este întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu; este activă „prin iubire” (Gal 5,6); este în creştere continuă, graţie ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunii. Ea ne face să pregustăm încă de acum bucuria cerească.

153‑165
179‑180
183‑184

 

29. De ce nu există contradicţii între credinţă şi ştiinţă?

Deşi credinţa depăşeşte raţiunea, nu va putea să existe niciodată contradicţie între credinţă şi ştiinţă pentru că ambele îşi au originea de la Dumnezeu. Este acelaşi Dumnezeu care dăruieşte omului atât lumina raţiunii cât şi credinţa.

159

„Cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine” (Sfântul Augustin).

 

Noi credem

30. De ce este credinţa un act personal şi în acelaşi timp eclezial?

Credinţa este un act personal deoarece este răspunsul liber al omului dat lui Dumnezeu care se revelează. Dar este în acelaşi timp un act eclezial, care se exprimă în mărturisire: „Noi credem”. Într‑adevăr, Biserica este cea care crede: în felul acesta ea, cu harul Duhului Sfânt, precedă, dă naştere şi hrăneşte credinţa fiecărui creştin. Pentru aceasta Biserica este mamă şi învăţătoare.

166‑169
181

„Nimeni nu‑l poate avea pe Dumnezeu drept tată dacă nu are Biserica drept mamă” (Sfântul Ciprian).

 

31. De ce sunt importante formulele de credinţă?

Formulele de credinţă sunt importante pentru că permit exprimarea, asimilarea, celebrarea şi împărtăşirea împreună cu alţii a adevărurilor de credinţă, folosind un limbaj comun.

170‑171

 

32. În ce mod credinţa Bisericii este una singură?

Biserica, deşi este formată din persoane diferite datorită limbii, culturii şi riturilor, mărturiseşte cu voce unanimă credinţa unică primită de la unicul Domn şi transmisă de unica tradiţie apostolică. Mărturiseşte un singur Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – şi arată o singură cale de mântuire. Prin urmare, noi credem, cu o singură inimă şi un singur suflet, ceea ce este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu, transmis sau scris, şi este propus de Biserică drept revelat de Dumnezeu.

172‑175
182

 

Secţiunea a doua

Mărturisirea de credinţă creştină

 

Crezul

Simbolul apostolilor

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului.

Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s‑a zămislit de la Duhul Sfânt, s‑a născut din Maria Fecioară;

a pătimit sub Ponţiu Pilat, s‑a răstignit, a murit şi s‑a îngropat; a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi; s‑a suit la ceruri, şade de‑a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi.

Cred în Duhul Sfânt;
sfânta Biserică Catolică;
împărtăşirea sfinţilor,
iertarea păcatelor,
învierea morţilor
şi viaţa veşnică.
Amin.

 

Symbolum Apostolicum

Credo in Deum, Patrem omnipotentem, creatorem caeli et terrae,
et in Iesum Christum, Filium eius únicum, Dóminum nostrum, qui concéptus est de Spiritu Sancto, natus ex Maria Virgine,
passus sub Póntio Piláto, crucifixus, mórtuus, et sepúltus, descéndit ad ínferos, tértia die resurréxit a mórtuis, ascéndit ad caelos, sedet ad dexteram Dei Patris
omnipoténtis, inde ventúrus est iudicáre vivos et mórtuos.
Et in Spiritum Sanctum,
sanctam Ecclésiam cathólicam,
sanctórum communiónem,
remissiónem peccatórum,
carnis resurrectiónem,
vitam aetérnam.
Amen

 

Crezul niceno‑constantinopolitan

Cred într‑unul Dumnezeu,
Tatăl atotputernicul,
creatorul cerului şi al pământului,
al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Cred într‑unul Domn Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu, unul‑născut,
care din Tatăl s‑a născut
mai înainte de toţi vecii.
Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut, iar nu creat;
de o fiinţă cu Tatăl,
prin care toate s‑au făcut.
Care pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire
s‑a coborât din ceruri.
S‑a întrupat de la Duhul Sfânt,
din Maria Fecioară, şi s‑a făcut om.
S‑a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat,
a pătimit şi s‑a îngropat.
A înviat a treia zi, după Scripturi,
şi s‑a suit la cer;
şade de‑a dreapta Tatălui
şi iarăşi va veni cu mărire
să judece pe cei vii şi pe cei morţi;
a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Cred în Duhul Sfânt,
Domnul şi de viaţă dătătorul,
care de la Tatăl şi de la Fiul purcede;
care împreună cu Tatăl şi cu Fiul
este adorat şi preamărit
şi a grăit prin proroci.
Cred într‑una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor
şi viaţa veacului ce va veni.
Amin.

 

Symbolum Nicenum Constantinopolitanum

Credo in unum Deum,
Patrem omnipotentem,
Factorem caeli et terrae,
visibilium omnium et invisibilium.
Et in unum Dominum Iesum Christum,
Filium Dei unigenitum
et ex Patre natum ante omnia saecula:
Deum de Deo, lumen de lumine,
Deum verum de Deo vero,
genitum, non factum,
consubstantialem Patri:
per quem omnia facta sunt;
qui propter nos homines
et propter nostram salutem,
descendit de caelis,
et in incarnatus est de Spiritu Sancto,
ex Maria Virgine,
et homo factus est,
crucifíxus etiam pro nobis sub Pontio Pilato,
passus et sepultus est,
et resurrexit tertia die secundum Scripturas,
et ascendit in caelum,
sedet ad dexteram Patris,
et iterum venturus est cum gloria,
iudicare vivos et mortuos,
cuius regni non erit finis.
Credo in Spiritum Sanctum,
Dominum et vivificantem,
qui ex Patre Filioque procedit,
qui cum Patre et Filio simul adoratur et conglorificatur,
qui locutus est per prophetas.
Et in unam sanctam catholicam et apostolicam Ecclesiam.
Confiteor unum Baptisma in remissionem peccatorum.
Et exspecto resurrectionem mortuorum,
et vitam venturi saeculi.
Amen.

 

Capitolul întâi

Cred în Dumnezeu Tatăl

Simbolurile credinţei

33. Ce sunt Simbolurile credinţei?

Sunt formule articulate, numite şi „Mărturisiri de credinţă” sau „Crez”, prin care Biserica, încă de la începuturile sale, a exprimat în mod sintetic şi a transmis propria credinţă cu un limbaj normativ, comun pentru toţi credincioşii.

185‑188
192, 197

 

34. Care sunt cele mai vechi Simboluri ale credinţei?

Sunt Simbolurile baptismale. Deoarece Botezul este dat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), adevărurile de credinţă mărturisite în ele sunt împărţite cu referinţă la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi.

189‑191

 

35. Care sunt cele mai importante Simboluri ale credinţei?

Ele sunt Simbolul apostolilor, care este vechiul Simbol baptismal al Bisericii din Roma, şi Simbolul niceno‑constantinopolitan, rod al primelor două concilii ecumenice din Niceea (325) şi din Constantinopol (381), comune şi astăzi pentru toate Bisericile mari din Orient şi din Occident.

193‑195

 

„Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului”

36. De ce începe mărturisirea de credinţă cu: „Cred în Dumnezeu”?

Pentru că afirmaţia „Cred în Dumnezeu” este cea mai importantă, izvorul tuturor celorlalte adevăruri despre om şi despre lume şi al întregii vieţi a fiecărui om care crede în el.

198‑199

 

37. De ce mărturisim un singur Dumnezeu?

Pentru că el s‑a revelat poporului lui Israel ca unicul, atunci când a spus: „Ascultă, Israele, Domnul este singurul Domn” (Dt 6,4), „nu sunt alţii” (Is 45,22). Însuşi Isus a confirmat: Dumnezeu este „singurul Domn” (Mc 12,29). A mărturisi că Isus şi Duhul Sfânt sunt şi ei Dumnezeu şi Domn nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unul.

200‑202
228

 

38. Cu ce nume se revelează Dumnezeu?

Dumnezeu se revelează lui Moise ca Dumnezeul cel viu, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu revelează, tot lui Moise, numele său misterios: „Eu sunt cel care sunt (YHWH)”. Numele inefabil al lui Dumnezeu a fost înlocuit deja din timpurile Vechiului Testament de cuvântul Domn. Astfel, în Noul Testament, Isus, numit Domn, apare ca Dumnezeu adevărat.

203‑205
230‑231

 

39. Numai Dumnezeu „este”?

În timp ce creaturile au primit de la Dumnezeu tot ceea ce sunt şi ceea ce au, numai Dumnezeu este în sine însuşi plinătatea fiinţei şi a oricărei perfecţiuni. El este „Cel care este”, fără origine şi fără sfârşit. Isus revelează că şi el poartă numele divin: „Eu sunt” (In 8,28).

212‑213

 

40. De ce este importantă revelarea numelui lui Dumnezeu?

Revelând numele său, Dumnezeu face cunoscute bogăţiile conţinute în misterul său inefabil: numai el este, din totdeauna şi pentru totdeauna, cel care transcende lumea şi istoria. El este cel care a făcut cerul şi pământul. Este Dumnezeul fidel, mereu aproape de poporul său pentru a‑l salva. Este sfântul prin excelenţă, „bogat în milostivire” (Ef 2,4), gata mereu să ierte. Este fiinţa spirituală, transcendentă, atotputernică, veşnică, personală, perfectă. Este adevăr şi iubire.

206‑213

„Dumnezeu este fiinţa infinit de perfectă care este Preasfânta Treime” (Sfântul Turibiu de Mongrovejo).

 

41. În ce sens Dumnezeu este adevărul?

Dumnezeu este adevărul însuşi şi ca atare nu se înşală şi nu poate să înşele. El „este lumină şi în el nu este întuneric” (1In 1,5). Fiul veşnic al lui Dumnezeu, înţelepciunea întrupată, a fost trimis în lume „pentru a da mărturie despre adevăr” (In 18,37).

214‑217
231

 

42. În ce mod revelează Dumnezeu că el este iubire?

Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame faţă de copiii săi ori a unui mire faţă de mireasa sa. El, în sine însuşi, „este iubire” (1In 4,8.16), care se dăruieşte complet şi gratuit şi care „atât de mult a iubit lumea încât l‑a dat pe Fiul său, unul‑născut, ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16‑17). Trimiţându‑l pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuşi este răsplată veşnică de iubire.

218‑221

 

43. Ce înseamnă a crede într‑un singur Dumnezeu?

A crede în Dumnezeu, unicul, înseamnă: a‑i cunoaşte măreţia şi maiestatea; a trăi în aducere de mulţumire; a se încredinţa lui întotdeauna, chiar şi în adversităţi; a recunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor creaţi după chipul său; a folosi în mod corect lucrurile create de el.

222‑227
229

 

44. Care este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine?

Misterul central al credinţei şi al vieţii creştine este misterul Preasfintei Treimi. Creştinii sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

232‑237

 

45. Poate fi cunoscut misterul Preasfintei Treimi numai de raţiunea umană?

Dumnezeu a lăsat urme ale fiinţei sale trinitare în creaţie şi în Vechiul Testament, însă intimitatea fiinţei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru raţiunea umană lăsată în puterile ei şi chiar pentru credinţa Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos şi este izvorul tuturor celorlalte mistere.

237

 

46. Ce ne revelează Isus Cristos din misterul Tatălui?

Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este „Tată” nu numai pentru că este creator al universului şi al omului, ci, mai ales, pentru că dă naştere din veşnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3).

240‑242

 

47. Cine este Duhul Sfânt, revelat nouă de către Isus Cristos?

Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. El „purcede de la Tatăl” (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieţi trinitare. Şi purcede şi de la Fiul (Filioque), prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl şi de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica „în tot adevărul” (In 16,13).

243‑248

 

48. Cum exprimă Biserica credinţa sa trinitară?

Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

249‑256
266

 

49. Cum acţionează cele trei persoane divine?

Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime.

257‑260
267

„Dumnezeul meu, Treime adorată… Umple‑mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credinţa mea, mereu în adoraţie, întru totul dăruită lucrării tale creatoare” (Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi).

 

50. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic?

Dumnezeu s‑a revelat ca fiind „Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24,8‑10), cel pentru care „nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică şi se manifestă în creaţia lumii din nimic şi a omului din iubire, dar mai ales în întruparea şi în învierea Fiului său, în darul înfierii şi în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica îşi îndreaptă rugăciunea sa către „Dumnezeul atotputernic şi veşnic” („Omnipotens sempiterne Deus…”).

268‑278

 

51. De ce este important a afirma: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1)?

Deoarece creaţia este fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire; manifestă iubirea atotputernică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu; este primul pas spre alianţa unicului Dumnezeu cu poporul său; este începutul istoriei mântuirii care culminează în Cristos; este un prim răspuns dat la întrebările fundamentale ale omului cu privire la propria origine şi la propriul sfârşit.

279‑289
315

 

52. Cine a creat lumea?

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al lumii, chiar dacă opera creaţiei lumii este atribuită în mod deosebit lui Dumnezeu Tatăl.

290‑292
316

 

53. De ce a fost creată lumea?

Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, care a voit să manifeste şi să comunice bunătatea, adevărul şi frumuseţea sa. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, în Cristos, să poată fi „totul în toţi” (1Cor 15,28), spre gloria sa şi fericirea noastră.

293‑294
319

„Gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu).

 

54. Cum a creat Dumnezeu universul?

Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înţelepciune şi iubire. Lumea nu este produsul unei necesităţi, al unui destin orb sau al întâmplării. Dumnezeu a creat „din nimic” (ex nihilo – 2Mac 7,28) o lume ordonată şi bună, pe care el o transcende în mod infinit. Dumnezeu păstrează în existenţă creaţia sa şi o susţine, dându‑i capacitatea de a acţiona şi conducând‑o la împlinirea sa, prin Fiul său şi Duhul Sfânt.

295‑301
317‑320

 

55. În ce constă providenţa divină?

Ea constă în dispoziţiile cu care Dumnezeu conduce creaturile sale spre perfecţiunea ultimă, la care el le‑a chemat. Dumnezeu este autorul suveran al planului său. Însă pentru realizarea sa se foloseşte şi de cooperarea creaturilor. În acelaşi timp, el dăruieşte creaturilor demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză unele pentru altele.

302‑306
321

 

56. Cum colaborează omul cu providenţa divină?

Dumnezeu dăruieşte şi cere omului, respectând libertatea sa, să colaboreze cu acţiunile sale, rugăciunile sale, dar şi cu suferinţele sale, trezind în el „să voiască şi să înfăptuiască după bunăvoinţa sa” (Fil 2,13).

307‑308
323

 

57. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi providenţă, atunci de ce există răul?

La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinţei creştine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor şi care este rădăcina celorlalte rele.

309‑310
324, 400

 

58. Pentru ce permite Dumnezeu răul?

Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea şi învierea lui Cristos; într‑adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos şi răscumpărarea noastră.

311‑314
324

 

Cerul şi pământul

59. Ce a creat Dumnezeu?

Sfânta Scriptură spune: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). Biserica, în mărturisirea sa de credinţă, proclamă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute: al tuturor fiinţelor spirituale şi materiale, adică al îngerilor şi al lumii văzute, şi în mod deosebit al omului.

325‑327

 

60. Cine sunt îngerii?

Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupeşti, invizibile şi nemuritoare, fiinţe personale cu inteligenţă şi voinţă. Ei, contemplându‑l fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă, îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii.

328‑333
350‑351

 

61. În ce mod sunt prezenţi îngerii în viaţa Bisericii?

Biserica se uneşte cu îngerii pentru a‑l adora pe Dumnezeu, invocă asistenţa lor şi celebrează în liturgie comemorarea unora dintre ei.

334‑336
352

 

„Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor, pentru a‑l conduce la viaţă” (Sfântul Vasile cel Mare).

 

62. Ce învaţă Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii văzute?

Prin relatarea celor „şase zile” ale creaţiei, Sfânta Scriptură ne face cunoscută valoarea creaţiei şi finalitatea sa de laudă adusă lui Dumnezeu şi de slujire a omului. Toate lucrurile îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de la care primesc propria bunătate şi perfecţiune, propriile legi şi propriul loc în univers.

337‑344

 

63. Care este locul omului în creaţie?

Omul este culmea creaţiei văzute, deoarece este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

343‑344
353

 

64. Ce tip de legătură există între lucrurile create?

Între creaturi există o interdependenţă şi o ierarhie, voite de Dumnezeu. În acelaşi timp, există unitate şi solidaritate între creaturi, pentru că toate au acelaşi Creator, sunt iubite de el şi sunt orânduite spre gloria sa. Aşadar, a respecta legile înscrise în creaţie şi raporturile care derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei.

342
354

 

65. Ce relaţie există între creaţie şi răscumpărare?

Lucrarea creaţiei culminează în opera şi mai mare a răscumpărării. Într‑adevăr, aceasta dă început noii creaţii, în care totul îşi va regăsi sensul său deplin şi împlinirea sa.

345‑349

 

Omul

66. În ce sens omul este creat „după chipul lui Dumnezeu”?

Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să‑l cunoască şi să‑l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit‑o pentru ea însăşi şi pe care a chemat‑o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi în iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane.

355‑358

 

67. Pentru ce l‑a creat Dumnezeu pe om?

Dumnezeu a creat toate pentru om, însă omul a fost creat pentru a‑l cunoaşte, a‑l sluji şi a‑l iubi pe Dumnezeu, pentru a‑i oferi în lumea aceasta toată creaţia ca aducere de mulţumire şi a fi ridicat la viaţa cu Dumnezeu în cer. Numai în misterul Cuvântului întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om, care este în mod desăvârşit „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15).

358‑359
381

 

68. Pentru ce formează oamenii o unitate?

Toţi oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat „dintr‑unul singur tot neamul omenesc” (Fap 17,26). Apoi, toţi au un unic Mântuitor şi sunt chemaţi să împărtăşească fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

360‑361

 

69. Cum formează sufletul şi trupul în om o unitate?

Persoana umană este o fiinţă trupească şi spirituală în acelaşi timp. În om, spiritul şi materia formează o unică natură. Această unitate este aşa de profundă încât, graţie principiului spiritual care este sufletul, trupul, care este material, devine un trup uman şi viu şi este părtaş la demnitatea de chip al lui Dumnezeu.

362‑365
382

 

70. Cine dăruieşte omului sufletul?

Sufletul spiritual nu vine de la părinţi, ci este creat direct de Dumnezeu şi este nemuritor. Despărţindu‑se de trup, în momentul morţii, el nu piere; se va uni din nou cu trupul în momentul învierii finale.

366‑368
382

 

71. Ce relaţie a stabilit Dumnezeu între bărbat şi femeie?

Bărbatul şi femeia au fost creaţi de Dumnezeu în demnitate egală deoarece sunt persoane umane şi, în acelaşi timp, într‑o complementaritate reciprocă, fiind bărbat şi femeie. Dumnezeu i‑a voit unul pentru celălalt, în comuniune de persoane. Împreună sunt chemaţi şi să transmită viaţa umană, formând în căsătorie „un singur trup” (Gen 2,24) şi să stăpânească pământul ca „administratori” ai lui Dumnezeu.

369‑373
383

 

72. Care era condiţia originară a omului conform planului lui Dumnezeu?

Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu le‑a dăruit o participare specială la propria viaţă divină, în sfinţenie şi dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuşi, între creatură şi Creator, între bărbat şi femeie, ca şi între prima pereche umană şi toată creaţia.

374‑379
384

 

Căderea

73. Cum se înţelege realitatea păcatului?

În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai la lumina revelaţiei divine şi mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s‑a înmulţit păcatul.

385‑389

 

74. Ce este căderea îngerilor?

Cu această expresie se arată că Satana şi ceilalţi diavoli, despre care vorbesc Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii, din îngeri creaţi buni de către Dumnezeu s‑au transformat în răi deoarece, prin alegere liberă şi irevocabilă, l‑au refuzat pe Dumnezeu şi împărăţia sa, dând astfel naştere iadului. Ei încearcă să‑l asocieze pe om la răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu; însă Dumnezeu afirmă în Cristos victoria sa sigură asupra Celui Rău.

391‑395
414

 

75. În ce constă primul păcat al omului?

Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, neascultând de el, a voit să devină „ca Dumnezeu”, fără Dumnezeu şi nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam şi Eva au pierdut imediat, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor, harul originar al sfinţeniei şi al dreptăţii.

396‑403
415‑417

 

76. Ce este păcatul strămoşesc?

Păcatul strămoşesc, în care se nasc toţi oamenii, este starea de privare de sfinţenia şi dreptatea originală. Este un păcat „contractat” şi nu „săvârşit” de noi; este o condiţie din naştere, şi nu un act personal. Din cauza unităţii de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmaşii lui Adam prin natura umană, „nu prin imitare, ci prin propagare”. Această transmitere rămâne un mister pe care nu‑l putem înţelege pe deplin.

404
419

 

77. Ce alte consecinţe provoacă păcatul strămoşesc?

Ca urmare a păcatului strămoşesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în forţele sale naturale, este supusă ignoranţei, suferinţei, puterii morţii şi este înclinată spre păcat. Această înclinaţie este numită concupiscenţă.

405‑409
418

 

78. După primul păcat, ce a făcut Dumnezeu?

După primul păcat, lumea a fost inundată de păcate, însă Dumnezeu nu l‑a lăsat pe om în puterea morţii, ci, dimpotrivă, i‑a prezis în mod misterios – în „Protoevanghelie” (Gen 3,15) – că răul va fi învins şi omul va fi ridicat din cădere. Este prima vestire a lui Mesia răscumpărătorul. De aceea, căderea chiar va fi numită fericită vină, pentru că „a avut parte de un Răscumpărător aşa de mare” (Liturgia din Privegherea pascală).

410‑412
420

 

Capitolul al doilea

Cred în Isus Cristos, Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu

79. Care este vestea cea bună pentru om?

Este vestirea lui Isus Cristos, „Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16), mort şi înviat. În timpul regelui Irod şi al împăratului Cezar August, Dumnezeu a îndeplinit promisiunile făcute lui Abraham şi descendenţei sale trimiţându‑l pe „Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să‑i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea” (Gal 4,4‑5).

422‑424

 

80. Cum se răspândeşte vestea cea bună?

Încă de la început, primii discipoli au avut dorinţa arzătoare de a‑l vesti pe Isus Cristos, cu scopul de a‑i conduce pe toţi la credinţa în el. Şi astăzi, din cunoaşterea iubitoare a lui Cristos se naşte dorinţa de a evangheliza şi de a catehiza, adică de a dezvălui în persoana sa întregul plan al lui Dumnezeu şi de a pune omenirea în comuniune cu el.

425‑429

 

„Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru”

81. Ce înseamnă numele „Isus”?

Dat de către înger în momentul Bunei‑Vestiri, numele „Isus” înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. El exprimă identitatea şi misiunea sa, „căci el va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21). Petru afirmă că „nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12).

430‑435
452

 

82. De ce Isus este numit „Cristos”?

„Cristos” în greacă, „Mesia” în ebraică, înseamnă „uns”. Isus este Cristos pentru că este consacrat de Dumnezeu, uns cu Duhul Sfânt pentru misiunea răscumpărătoare. Este Mesia cel aşteptat de Israel, trimis în lume de Tatăl. Isus a acceptat titlul de Mesia precizându‑i totuşi sensul: „coborât din cer” (In 3,13), răstignit şi apoi înviat, el este slujitorul suferind „care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). De la numele „Cristos” vine numele de „creştini”.

436‑440
453

 

83. În ce sens Isus este „Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu”?

El este astfel în sens unic şi perfect. În momentul botezului şi al schimbării la faţă, glasul Tatălui îl desemnează pe Isus ca „Fiul preaiubit”. Prezentându‑se pe sine ca Fiu care „îl cunoaşte pe Tatăl” (Mt 11,27), Isus afirmă relaţia sa unică şi veşnică cu Dumnezeu Tatăl său. El este „Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu” (1In 2,23), a doua persoană a Treimii. Este centrul predicării apostolice: apostolii au văzut „gloria lui, glorie ca a unului‑născut din Tatăl” (In 1,14).

441‑445
454

 

84. Ce înseamnă titlul „Domn”?

În Biblie, acest titlu îl desemnează în mod obişnuit pe Dumnezeu suveran. Isus şi‑l atribuie sieşi şi revelează suveranitatea sa divină prin puterea sa asupra naturii, asupra diavolilor, asupra păcatului şi asupra morţii, mai ales prin învierea sa. Primele mărturisiri de credinţă creştine proclamă că puterea, cinstea şi gloria datorate lui Dumnezeu Tatăl sunt proprii şi lui Isus: Dumnezeu „i‑a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume” (Fil 2,11). El este Domnul lumii şi al istoriei, singurul căruia omul trebuie să‑i supună în întregime propria libertate personală.

446‑451
455

 

„Isus Cristos s‑a zămislit de la Duhul Sfânt, s‑a născut din Maria Fecioară”

85. De ce s‑a făcut om Fiul lui Dumnezeu?

Fiul lui Dumnezeu s‑a întrupat în sânul Fecioarei Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, adică: pentru a ne reconcilia pe noi, păcătoşii, cu Dumnezeu; pentru a ne face cunoscută iubirea sa infinită; pentru a fi modelul nostru de sfinţenie; pentru a ne face „părtaşi de natura divină” (2Pt 1,4).

456‑460

 

86. Ce înseamnă cuvântul „întrupare”?

Biserica numeşte „întrupare” misterul unirii admirabile a naturii divine şi a naturii umane în unica persoană divină a Cuvântului. Pentru a realiza mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu s‑a făcut „trup” (In 1,14), devenind cu adevărat om. Credinţa în întrupare este semn distinctiv al credinţei creştine.

461‑463
483

 

87. În ce mod Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat?

Isus este în mod indivizibil Dumnezeu adevărat şi om adevărat, în unitatea persoanei sale divine. El, Fiul lui Dumnezeu, care este „născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl”, s‑a făcut om adevărat, fratele nostru, fără ca prin aceasta să înceteze să fie Dumnezeu, Domnul nostru.

464‑467
469

 

88. Ce învaţă în acest sens Conciliul din Calcedon (anul 451)?

Conciliul din Calcedon învaţă să mărturisim „un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, el însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuit dintr‑un suflet raţional şi dintr‑un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenitate, „asemenea nouă în toate, afară de păcat” (Evr 4,15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s‑a născut din Fecioara Maria, născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”.

467

 

89. Cum exprimă Biserica misterul întrupării?

Îl exprimă afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu două naturi, divină şi umană, neamestecate, ci unite în persoana Cuvântului. Pentru aceasta, în omenitatea lui Isus totul – minuni, suferinţă, moarte – trebuie să fie atribuit persoanei sale divine care acţionează prin natura umană asumată.

464‑469
479‑481

 

„Unule‑născut, Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria... Tu care eşti unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte‑ne pe noi” (Liturgia bizantină a sfântului Ioan Crisostomul).

 

90. Fiul lui Dumnezeu făcut om avea un suflet cu o cunoaştere umană?

Fiul lui Dumnezeu a asumat un trup animat de un suflet raţional uman. Cu inteligenţa sa umană, Isus a învăţat multe lucruri din experienţă. Dar şi ca om Fiul lui Dumnezeu avea o cunoaştere intimă şi nemijlocită a lui Dumnezeu Tatăl său. De asemenea, pătrundea gândurile secrete ale oamenilor şi cunoştea în mod deplin planurile veşnice pe care el a venit să le reveleze.

470‑474
482

 

91. Cum se armonizează cele două voinţe ale Cuvântului întrupat?

Isus are o voinţă divină şi o voinţă omenească. În viaţa sa pământească, Fiul lui Dumnezeu a voit în mod uman ceea ce a decis în mod divin cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră. Voinţa omenească a lui Cristos urmează, fără opoziţie sau îndărătnicie, voinţa divină, sau, mai bine zis, îi este supusă.

475
482

 

92. Avea Cristos un trup omenesc adevărat?

Cristos a asumat un trup omenesc adevărat prin care Dumnezeu nevăzut s‑a făcut văzut. Pentru acest motiv, Cristos poate să fie reprezentat şi venerat în imaginile sfinte.

476‑477

 

93. Ce reprezintă inima lui Isus?

Isus ne‑a cunoscut şi ne‑a iubit cu o inimă omenească. Inima sa străpunsă pentru mântuirea noastră este simbolul acelei iubiri infinite cu care el îl iubeşte pe Tatăl şi pe fiecare dintre oameni.

478

 

94. „Zămislit de la Duhul Sfânt…”: ce înseamnă această expresie?

Înseamnă că Fecioara Maria l‑a zămislit pe Fiul veşnic în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt şi fără colaborarea bărbatului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1,35), i‑a spus îngerul la Buna‑Vestire.

484‑486

 

95. „…Născut din Maria Fecioară”: de ce Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu?

Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu pentru că este mama lui Isus (In 2,1; 19,25). De fapt, cel care a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi care a devenit cu adevărat Fiul său este Fiul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl. El însuşi este Dumnezeu.

495
509

 

96. Ce înseamnă „neprihănita zămislire”?

Dumnezeu a ales‑o în mod gratuit pe Maria din toată veşnicia ca să fie Mama Fiului său: pentru a îndeplini această misiune, ea a fost neprihănit zămislită. Aceasta înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc încă de la zămislirea ei.

487‑492
508

 

97. Cum colaborează Maria la planul divin de mântuire?

Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas imună de orice păcat personal în timpul întregii sale existenţe. Este „cea plină de har” (Lc 1,28), „toată sfântă”. Atunci când îngerul îi vesteşte că îl va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” (Lc 1,32), ea îşi dă în mod liber asentimentul prin „ascultarea credinţei” (Rom 1,5). Maria se oferă în totalitate persoanei şi operei Fiului ei, Isus, îmbrăţişând cu tot sufletul voinţa divină de mântuire.

493‑494
508‑511

 

98. Ce înseamnă zămislirea feciorelnică a lui Isus?

Înseamnă că Isus a fost zămislit în sânul Fecioarei numai prin puterea Duhului Sfânt, fără intervenţia bărbatului. El este Fiul Tatălui ceresc, conform naturii divine, şi Fiul Mariei, conform naturii umane, dar propriu‑zis Fiul lui Dumnezeu în cele două naturi, existând în el o singură persoană, cea divină.

496‑498
503

 

99. În ce sens Maria este „pururi fecioară”?

Înseamnă că ea „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său, fecioară în naşterea lui, fecioară când l‑a purtat, fecioară când l‑a hrănit la sânul său, pururi fecioară” (Sfântul Augustin). Prin urmare, atunci când evangheliile vorbesc de „fraţii şi surorile lui Isus”, este vorba despre rudele apropiate ale lui Isus, conform unei expresii folosite în Sfânta Scriptură.

499‑507
510‑511

 

100. În ce mod este universală maternitatea spirituală a Mariei?

Maria are un singur Fiu, pe Isus, dar în el maternitatea sa spirituală se extinde la toţi oamenii pe care el a venit să‑i mântuiască. Ascultătoare alături de noul Adam, Isus Cristos, Fecioara este noua Evă, adevărata mamă a celor vii, care cooperează cu iubire de mamă la naşterea lor şi la formarea lor în ordinea harului. Fecioară şi mamă, Maria este figura şi realizarea cea mai desăvârşită a Bisericii.

501‑507
511

 

101. În ce sens este mister întreaga viaţă a lui Cristos?

Toată viaţa lui Cristos este eveniment de revelaţie. Ceea ce este vizibil în viaţa pământească a lui Isus conduce la misterul său invizibil, mai ales la misterul filiaţiei sale divine: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). În afară de aceasta, chiar dacă mântuirea vine în mod deplin din cruce şi din înviere, întreaga viaţă a lui Cristos este mister de mântuire, pentru că tot ceea ce Isus a făcut, a spus şi a suferit avea ca scop de a‑l mântui pe omul decăzut şi a‑l restabili în vocaţia sa de fiu al lui Dumnezeu.

512‑521
561‑562

 

102. Care au fost pregătirile pentru misterele lui Isus?

Înainte de toate există o lungă speranţă care a durat multe secole, pe care noi le retrăim în timpul celebrării liturgice din timpul Adventului. În afară de aşteptarea obscură pe care a pus‑o în inima păgânilor, Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său prin vechea alianţă, până la Ioan Botezătorul, care este ultimul şi cel mai mare dintre profeţi.

522‑524

 

103. Ce învaţă evanghelia despre misterele naşterii şi copilăriei lui Isus?

La Crăciun, gloria cerului se manifestă în slăbiciunea unui prunc; circumciziunea lui Isus este semn al apartenenţei sale la poporul ebraic şi prefigurare a botezului nostru; Epifania este manifestarea regelui‑Mesia a lui Israel tuturor neamurilor; în prezentarea la templu, în Simeon şi Ana este toată aşteptarea lui Israel care vine la întâlnirea cu Mântuitorul său; fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi vestesc că întreaga viaţă a lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei; întoarcerea din Egipt aminteşte de exod şi îl prezintă pe Isus ca noul Moise: el este adevăratul şi definitivul eliberator.

525‑530
563‑564

 

104. Ce învăţătură ne oferă viaţa ascunsă a lui Isus la Nazaret?

În timpul vieţii ascunse la Nazaret, Isus rămâne în tăcerea unei existenţe obişnuite. Astfel ne permite să fim în comuniune cu el în sfinţenia unei vieţi zilnice alcătuită din rugăciune, simplitate, muncă, iubire familială. Supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, tatăl său purtător de grijă, este o imagine a ascultării sale filiale faţă de Tatăl. Maria şi Iosif, cu credinţa lor, primesc misterul lui Isus, deşi nu‑l înţeleg mereu.

533‑534
564

 

105. De ce primeşte Isus de la Ioan „botezul de convertire pentru iertarea păcatelor” (Lc 3,3)?

Pentru a începe viaţa sa publică şi a anticipa „botezul” morţii sale. Astfel, deşi era fără păcat, acceptă să fie numărat printre cei păcătoşi, el, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Tatăl îl proclamă „Fiul său preaiubit” (Mt 3,17) şi Duhul coboară asupra lui. Botezul lui Isus este o prefigurare a botezului nostru.

535‑537
565

 

106. Ce revelează ispitirile lui Isus în pustiu?

Ispitirile lui Isus în pustiu recapitulează ispitirea lui Adam în paradis şi ispitirile Israelului în pustiu. Satana îl ispiteşte pe Isus în ascultarea sa faţă de misiunea încredinţată lui de către Tatăl. Cristos, noul Adam, rezistă şi victoria sa vesteşte victoria pătimirii sale, ascultarea supremă a iubirii sale filiale. Biserica se uneşte cu acest mister îndeosebi în timpul liturgic al Postului Mare.

538‑540
566

 

107. Cine este invitat să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu, vestită şi realizată de Isus?

Isus îi invită pe toţi oamenii să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai rău păcătos este chemat să se convertească şi să accepte milostivirea infinită a Tatălui. Împărăţia aparţine, deja aici pe pământ, celor care îl primesc cu inimă umilă. Lor le sunt revelate misterele sale.

541‑546
567

 

108. Pentru ce manifestă Isus împărăţia prin semne şi minuni?

Isus însoţeşte cuvântul său cu semne şi minuni pentru a arăta că împărăţia este prezentă în el, Mesia. Deşi el vindecă unele persoane, nu a venit să elimine toate relele aici pe pământ, ci pentru a ne elibera, înainte de toate, de sclavia păcatului. Alungarea diavolilor vesteşte că crucea sa va fi victorioasă asupra „conducătorului acestei lumi” (In 12,31).

547‑550
567

 

109. Ce autoritate conferă Isus apostolilor săi în împărăţie?

Isus îi alege pe cei doisprezece, viitori martori ai învierii sale, şi îi face părtaşi la misiunea şi la autoritatea sa pentru a învăţa, a dezlega de păcate, a zidi şi a conduce Biserica. În acest colegiu, Petru primeşte „cheile împărăţiei” (Mt 16,19) şi ocupă primul loc, cu misiunea de a păzi credinţa în integritatea sa şi de a‑i întări pe fraţii săi.

551‑553
567

 

110. Ce semnificaţie are schimbarea la faţă?

În schimbarea la faţă apare înainte de toate Treimea: „Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos” (Sfântul Toma de Aquino). Evocând împreună cu Moise şi Ilie „plecarea” sa (Lc 9,31), Isus arată că gloria sa trece prin cruce şi dă o anticipare a învierii şi a venirii sale glorioase, „care schimbă trupul umilinţei noastre făcându‑l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,21).

554‑556
568

 

„Te‑ai schimbat la faţă pe munte, Cristoase Dumnezeule, şi ucenicii tăi, pe cât puteau cuprinde, au văzut mărirea ta: ca, atunci când te vor vedea răstignit, să înţeleagă că pătimirea ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că tu eşti cu adevărat raza Tatălui” (Liturgia bizantină).

 

111. Cum are loc intrarea mesianică în Ierusalim?

La timpul stabilit, Isus a decis să urce la Ierusalim pentru a suferi pătimirea sa, pentru a muri şi a învia. Ca regele‑Mesia care manifestă venirea împărăţiei, el intră în oraşul său călare pe un măgar. Este primit de cei mici, a căror aclamaţie este reluată în cântarea euharistică Sanctus: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Osana (mântuieşte‑ne)” (Mt 21,9). Liturgia Bisericii începe Săptămâna Sfântă cu celebrarea acestei intrări în Ierusalim.

557‑560
569‑570

 

„Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat, s‑a răstignit, a murit şi s‑a îngropat”

112. Care este importanţa misterului pascal al lui Isus?

Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea sa, este în centrul credinţei creştine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s‑a împlinit o dată pentru totdeauna prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos.

571‑573

 

113. Cu ce acuze a fost condamnat Isus?

Unii conducători ai Israelului l‑au acuzat pe Isus că acţionează împotriva legii, împotriva templului din Ierusalim şi îndeosebi împotriva credinţei în Dumnezeul unic, întrucât el se proclama Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta l‑au predat lui Pilat ca să‑l condamne la moarte.

574‑576

 

114. Cum s‑a comportat Isus faţă de legea lui Israel?

Isus nu a abolit legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ci a dus‑o la împlinire dându‑i interpretarea definitivă. Este legislatorul divin care pune în practică în mod integral această lege. În afară de aceasta, el, slujitorul credincios, oferă cu moartea sa ispăşitoare singura jertfă capabilă să răscumpere toate „greşelile din timpul primei alianţe” (Evr 9,15).

577‑582
592

 

115. Care a fost atitudinea lui Isus faţă de templul din Ierusalim?

Isus a fost acuzat de ostilitate faţă de templu. Cu toate acestea, l‑a venerat ca „locuinţă a Tatălui său” (In 2,16) şi i‑a dedicat o parte importantă din învăţătura sa. Dar a prezis şi distrugerea lui, în raport cu moartea sa, şi s‑a prezentat el însuşi ca locuinţă definitivă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

583‑586
593

 

116. A contrazis Isus credinţa Israelului în Dumnezeul unic şi mântuitor?

Isus nu a contrazis niciodată credinţa într‑un Dumnezeu unic, nici atunci când a înfăptuit opera divină prin excelenţă care a îndeplinit promisiunile mesianice şi l‑a revelat ca egal cu Dumnezeu: iertarea păcatelor. Cererea lui Isus de a crede în el şi de a se converti ne permite să înţelegem neînţelegerea tragică a Sinedriului care l‑a considerat pe Isus vrednic de moarte ca defăimător.

587‑591
594

 

117. Cine este responsabil de moartea lui Isus?

Pătimirea şi moartea lui Isus nu pot fi imputate fără deosebire nici tuturor evreilor care trăiau atunci, nici celorlalţi evrei veniţi după aceea în timp şi în spaţiu. Fiecare păcătos, adică fiecare om, este în mod real cauză şi instrument al suferinţelor Răscumpărătorului şi sunt vinovaţi mai grav cei care, mai ales dacă sunt creştini, recad mai des în păcat sau se complac în vicii.

595‑598

 

118. De ce moartea lui Isus face parte din planul lui Dumnezeu?

Pentru a‑i reconcilia cu sine pe toţi oamenii, sortiţi morţii din cauza păcatului, Dumnezeu a luat iniţiativa iubitoare de a‑l trimite pe Fiul său ca să se dea la moarte pentru păcătoşi. Vestită în Vechiul Testament, îndeosebi ca sacrificiu al slujitorului suferind, moartea lui Isus a avut loc „după Scripturi”.

599‑605
619

 

119. În ce mod s‑a oferit Cristos pe sine însuşi Tatălui?

Toată viaţa lui Cristos este oferire liberă Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire. El îşi dă „viaţa sa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45) şi în felul acesta reconciliază toată omenirea cu Dumnezeu. Suferinţa şi moartea sa arată că omenitatea sa este instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii divine care vrea mântuirea tuturor oamenilor.

606‑609
620

 

120. Cum se exprimă oferirea lui Isus la ultima Cină?

La ultima Cină cu apostolii, în ajunul pătimirii, Isus anticipă, adică semnifică şi realizează dinainte oferirea voluntară de sine: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi”, „acesta este sângele meu, vărsat…” (Lc 22,19‑20). El instituie astfel în acelaşi timp Euharistia ca „memorial” (1Cor 11,25) al jertfei sale şi pe apostolii săi ca preoţi ai noii alianţe.

610‑611
621

 

121. Ce se întâmplă la agonia din Grădina Ghetsemani?

În pofida ororii pe care o aduce moartea în omenitatea toată sfântă a celui care este „autorul vieţii” (Fap 3,15), voinţa umană a Fiului lui Dumnezeu aderă la voinţa Tatălui: pentru a ne mântui, Isus acceptă să poarte păcatele noastre în trupul său „făcându‑se ascultător până la moarte” (Fil 2,8).

612

 

122. Care sunt efectele jertfei lui Cristos pe cruce?

Isus şi‑a oferit viaţa în mod liber ca jertfă de ispăşire, adică a reparat păcatele noastre cu ascultarea deplină a iubirii sale până la moarte. Această „iubire până la sfârşit” (In 13,1) a Fiului lui Dumnezeu reconciliază toată omenirea cu Tatăl. Deci sacrificiul pascal al lui Cristos îi răscumpără pe oameni în mod unic, perfect şi definitiv şi le deschide comuniunea cu Dumnezeu.

613‑617
622‑623

 

123. Pentru ce îi cheamă Isus pe discipolii săi să‑şi ia crucea lor?

Chemându‑i pe discipolii săi „să‑şi ia crucea şi să‑l urmeze” (Mt 16,24), Isus vrea să‑i asocieze la jertfa sa răscumpărătoare chiar pe aceia care îi sunt primii beneficiari.

618

 

124. În ce condiţii era trupul lui Cristos în timp ce se afla în mormânt?

Cristos a cunoscut o moarte adevărată şi o înmormântare adevărată. Însă puterea divină a ferit trupul său de putrezire.

624‑630

 

„Isus Cristos a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi”

125. Ce este „iadul” în care a coborât Isus?

„Iadul” – diferit de iadul condamnării – constituia starea tuturor celor care, drepţi şi răi, au murit înainte de Cristos. Cu sufletul unit cu persoana sa divină, Isus a ajuns în iad la cei drepţi care îl aşteptau pe Răscumpărătorul lor pentru a avea acces, în sfârşit, la vederea lui Dumnezeu. După ce, prin moartea sa, a învins moartea şi pe diavol „care avea puterea morţii” (Evr 2,14), i‑a eliberat pe drepţii care îl aşteptau pe Răscumpărătorul şi le‑a deschis porţile cerului.

632‑637

 

126. Ce loc ocupă învierea lui Cristos în credinţa noastră?

Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos şi reprezintă, împreună cu crucea, o parte esenţială a misterului pascal.

631, 638

 

127. Ce „semne” atestă învierea lui Isus?

În afară de semnul esenţial constituit de mormântul gol, învierea lui Isus este atestată de femeile care l‑au întâlnit pe Isus primele şi l‑au vestit apostolilor. Apoi, Isus „i s‑a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece, după care s‑a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr‑o dată” (1Cor 15,5‑6) şi altora. Apostolii nu au putut să inventeze învierea deoarece aceasta le părea imposibilă: de fapt, Isus i‑a şi dojenit pentru necredinţa lor.

639‑644
656‑657

 

128. De ce este învierea în acelaşi timp un eveniment transcendent?

Chiar dacă este un eveniment istoric, constatabil şi atestat prin semne şi mărturii, învierea, deoarece este intrarea omenităţii lui Isus în gloria lui Dumnezeu, transcende şi depăşeşte istoria, ca mister al credinţei. Pentru acest motiv, Cristos înviat nu s‑a manifestat lumii, ci discipolilor săi, făcându‑i martorii săi în faţa poporului.

647
656‑657

 

129. Care este starea trupului înviat al lui Isus?

Învierea lui Cristos nu a fost o întoarcere la viaţa pământească. Trupul său înviat este cel care a fost răstignit şi poartă semnele pătimirii sale, dar este de acum părtaş la viaţa divină cu proprietăţile unui trup glorios. Pentru acest motiv, Isus înviat este în mod suveran liber să se arate discipolilor săi cum şi unde vrea şi sub înfăţişări diferite.

645‑646

 

130. În ce mod este învierea lucrare a Preasfintei Treimi?

Învierea lui Cristos este o lucrare transcendentă a lui Dumnezeu. Cele trei persoane acţionează împreună conform cu ceea ce le este propriu: Tatăl manifestă puterea sa; Fiul „ia din nou” viaţa pe care şi‑a dat‑o în mod liber (In 10,17) reunind sufletul şi trupul său, căruia Duhul îi dă viaţă şi‑l glorifică.

648‑650

 

131. Care sunt sensul şi ponderea mântuitoare a învierii?

Învierea este culmea întrupării. Ea confirmă divinitatea lui Cristos, ca şi tot ceea ce el a făcut şi a învăţat şi realizează toate promisiunile divine în favoarea noastră. În afară de aceasta, cel înviat, învingător al păcatului şi al morţii, este principiul îndreptăţirii şi al învierii noastre: încă de acum ne dă harul înfierii, care este participare reală la viaţa Fiului unul‑născut; apoi, la sfârşitul timpurilor, el va învia trupul nostru.

651‑655
658

 

„Isus Cristos s‑a suit la cer, şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul”

132. Ce reprezintă înălţarea?

După patruzeci de zile, după ce s‑a arătat apostolilor sub înfăţişare umană obişnuită, care învăluia gloria sa, a Celui Înviat, Cristos s‑a suit la cer şi şade de‑a dreapta Tatălui. El este Domnul care domneşte de acum cu omenitatea sa în gloria veşnică de Fiu al lui Dumnezeu şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră la Tatăl. Ni‑l trimite pe Duhul său şi ne dă speranţa că vom ajunge într‑o zi la el, deoarece ne‑a pregătit un loc.

659‑667

 

„De unde are să vină să judece pe vii şi pe morţi”

133. Cum domneşte acum Domnul Isus?

Domnul cosmosului şi al istoriei, capul Bisericii sale, Cristos glorificat rămâne în mod misterios pe pământ, unde împărăţia sa este deja prezentă ca germen şi început în Biserică. Într‑o zi se va întoarce glorios, dar nu cunoaştem timpul. Pentru aceasta trăim în vigilenţă, rugându‑ne: „Vino, Doamne!” (Ap 22,20).

668‑674
680

 

134. Cum se va realiza venirea Domnului în glorie?

După ultima tulburare cosmică a acestei lumi care trece, venirea glorioasă a lui Cristos va avea loc prin triumful definitiv al lui Dumnezeu în parusie şi prin judecata de pe urmă. Astfel se va desăvârşi împărăţia lui Dumnezeu.

675‑677
680

 

135. Cum îi va judeca Cristos pe cei vii şi pe cei morţi?

Cristos va judeca, cu puterea pe care a dobândit‑o ca Răscumpărător al lumii, venit să‑i mântuiască pe oameni. Secretele inimii vor fi dezvăluite, ca şi conduita fiecăruia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiecare om va primi viaţa fericită sau va fi condamnat pentru veşnicie, în funcţie de faptele sale. Astfel se va realiza „plinătatea lui Cristos” (Ef 4,13), în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28).

678‑679
681‑682

 

Capitolul al treilea

Cred în Duhul Sfânt

„Cred în Duhul Sfânt”

136. Ce vrea să spună Biserica atunci când mărturiseşte: „Cred în Duhul Sfânt”?

A crede în Duhul Sfânt înseamnă a mărturisi a treia persoană a Preasfintei Treimi, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi „împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. Duhul a fost „trimis în inimile noastre” (Gal 4,6), ca să primim viaţa nouă de fii ai lui Dumnezeu.

683‑686

 

137. De ce sunt inseparabile trimiterea Fiului şi a Duhului?

În Treimea indivizibilă, Fiul şi Duhul sunt distincţi, dar inseparabili. De fapt, de la începutul până la sfârşitul timpurilor, atunci când Tatăl îl trimite pe Fiul său, îl trimite şi pe Duhul său care ne uneşte cu Cristos în credinţă ca să putem, ca fii adoptivi, să‑l numim pe Dumnezeu „Tată” (Rom 8,15). Duhul este invizibil, dar noi îl cunoaştem prin acţiunile sale atunci când ne revelează Cuvântul şi atunci când acţionează în Biserică.

687‑690
742‑743

 

138. Care sunt denumirile Duhului Sfânt?

„Duhul Sfânt” este numele propriu al celei de‑a treia persoane a Preasfintei Treimi. Isus îl numeşte şi: Duhul Mângâietor (Paraclet, Avocat) şi Duhul Adevărului. Noul Testament îl mai numeşte: Duhul lui Cristos, al Domnului, al lui Dumnezeu, Duhul gloriei, al făgăduinţei.

691‑693

 

139. Cu ce simboluri este reprezentat Duhul Sfânt?

Sunt numeroase: apa vie, care ţâşneşte din coasta străpunsă a lui Cristos şi îi adapă pe cei botezaţi; ungerea cu untdelemn, care este semnul sacramental al Confirmaţiunii; focul, care transformă ceea ce atinge; norul, întunecos sau luminos, în care se revelează gloria divină; impunerea mâinilor, prin care este dat Duhul; porumbelul, care coboară asupra lui Cristos şi rămâne deasupra lui la botez.

694‑701

 

140. Ce înseamnă că Duhul „a grăit prin profeţi”?

Prin „profeţi” se înţeleg cei care au fost inspiraţi de Duhul Sfânt pentru a vorbi în numele lui Dumnezeu. Duhul duce la împlinire profeţiile din Vechiul Testament în Cristos, al cărui mister îl dezvăluie în Noul Testament.

687‑688
702‑706
743

 

141. Ce înfăptuieşte Duhul Sfânt în Ioan Botezătorul?

Duhul îl umple pe Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament, care, sub acţiunea sa, este trimis „pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit” (Lc 1,17) şi pentru a vesti venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu: cel asupra căruia el a văzut coborând şi rămânând deasupra lui pe Duhul, „cel care botează în Duh” (In 1,33).

717‑720

 

142. Care este lucrarea Duhului în Maria?

Duhul Sfânt duce la împlinire în Maria aşteptările şi pregătirea din Vechiul Testament pentru venirea lui Cristos. O umple în mod unic cu har şi face rodnică fecioria sa, pentru a‑l naşte pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Face din ea mama lui „Cristos total”, adică a lui Isus, capul, şi a Bisericii, trupul său. Maria este prezentă între cei doisprezece în ziua de Rusalii, atunci când Duhul inaugurează „timpurile din urmă” prin manifestarea Bisericii.

721‑726
744

 

143. Ce relaţie există între Duh şi Cristos Isus, în misiunea sa pământească?

Fiul lui Dumnezeu, prin ungerea Duhului, este consacrat Mesia în omenitatea sa încă de la întrupare. El îl revelează în învăţătura sa, împlinind promisiunea făcută părinţilor, şi îl dăruieşte Bisericii care se naşte, suflând deasupra apostolilor după învierea sa.

727‑730
745‑746

 

144. Ce s‑a întâmplat la Rusalii?

La cincizeci de zile după învierea sa, la Rusalii, Isus Cristos, glorificat, îl revarsă pe Duhul şi îl manifestă ca persoană divină, aşa încât Sfânta Treime este revelată pe deplin. Misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiune a Bisericii, trimisă ca să vestească şi să răspândească misterul comuniunii trinitare.

731‑732
738

 

„Am văzut lumina cea adevărată, am luat Duh ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându‑ne, căci ea ne‑a mântuit pe noi” (Liturgia bizantină, troparul vecerniei de Rusalii).

 

145. Ce face Duhul în Biserică?

Duhul zideşte, animă şi sfinţeşte Biserica: Duh de iubire, el redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută din cauza păcatului şi îi face să trăiască în Cristos însăşi viaţa Sfintei Treimi. Îi trimite să mărturisească adevărul lui Cristos şi îi organizează în funcţiile lor, ca toţi să aducă „rodul Duhului” (Gal 5,22).

733‑741
747

 

146. Cum acţionează Cristos şi Duhul său în inima credincioşilor?

Prin sacramente, Cristos comunică mădularelor trupului său pe Duhul său şi harul lui Dumnezeu care aduce roadele vieţii noi, conform Duhului. În sfârşit, Duhul Sfânt este maestrul rugăciunii.

738‑741

 

„Cred în sfânta Biserică Catolică”

Biserica în planul lui Dumnezeu

147. Ce înseamnă termenul Biserică?

Desemnează poporul pe care Dumnezeu îl convoacă de la toate marginile pământului, pentru a constitui adunarea celor care, prin credinţă şi Botez, devin fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Cristos şi templul Duhului Sfânt.

751‑752
777, 804

148. Există alte nume şi imagini cu care Biblia indică Biserica?

În Sfânta Scriptură găsim multe imagini, care evidenţiază aspecte complementare ale misterului Bisericii. Vechiul Testament privilegiază imagini legate de poporul lui Dumnezeu; Noul Testament pe cele legate de Cristos ca şi cap al acestui popor, care este trupul său, şi pe cele luate din viaţa păstoritului (staul, turmă, oi), din viaţa agricolă (ogor, măslin, vie), din domeniul locativ (locuinţă, piatră, templu), din viaţa familială (mireasă, mamă, familie).

753‑757

 

149. Care sunt originea şi împlinirea Bisericii?

Biserica îşi are originea şi împlinirea în planul veşnic al lui Dumnezeu. A fost pregătită în vechea alianţă prin alegerea Israelului, semn al reunirii viitoare a tuturor naţiunilor. Întemeiată pe cuvintele şi acţiunile lui Isus Cristos, a fost realizată mai ales prin moartea sa răscumpărătoare şi învierea sa. Apoi a fost manifestată ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii. Îşi va avea împlinirea la sfârşitul timpurilor ca adunare cerească a tuturor celor răscumpăraţi.

758‑766
778

 

150. Care este misiunea Bisericii?

Misiunea Bisericii este de a vesti şi a instaura în mijlocul tuturor neamurilor împărăţia lui Dumnezeu inaugurată de Isus Cristos. Aici, pe pământ, ea constituie germenul şi începutul acestei împărăţii mântuitoare.

767‑769

 

151. În ce sens Biserica este mister?

Biserica este mister deoarece în realitatea sa văzută este prezentă şi activă o realitate spirituală, divină, care se percepe numai cu ochii credinţei.

770‑773
779

 

152. Ce înseamnă că Biserica este sacrament universal de mântuire?

Înseamnă că este semn şi instrument al reconcilierii şi al comuniunii întregii omeniri cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc.

774‑776
780

 

Biserica: popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos şi templu al Duhului

153. De ce este Biserica poporul lui Dumnezeu?

Biserica este poporul lui Dumnezeu pentru că lui îi place să‑i sfinţească şi să‑i mântuiască pe oameni nu în mod izolat, ci constituindu‑i într‑un singur popor, adunat de unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt.

781
802‑804

 

154. Care sunt caracteristicile poporului lui Dumnezeu?

Acest popor, al cărui membru se devine prin credinţa în Cristos şi prin Botez, are drept origine pe Dumnezeu Tatăl, drept cap pe Isus Cristos, drept condiţie demnitatea şi libertatea de fii ai lui Dumnezeu, drept lege porunca nouă a iubirii, drept misiune aceea de a fi sare a pământului şi lumină a lumii, drept scop împărăţia lui Dumnezeu, începută deja pe pământ.

782

 

155. În ce sens poporul lui Dumnezeu este părtaş la cele trei funcţii ale lui Cristos, preot, profet şi rege?

Poporul lui Dumnezeu este părtaş la funcţia preoţească a lui Cristos întrucât cei botezaţi sunt consacraţi de Duhul Sfânt pentru a oferi jertfe spirituale; este părtaş la funcţia profetică deoarece cu simţul supranatural al credinţei aderă în mod negreşelnic la ea, o aprofundează şi o mărturiseşte; este părtaş la funcţia regească prin slujire, imitându‑l pe Isus Cristos, care, rege al universului, a devenit slujitorul tuturor, mai ales al celor săraci şi suferinzi.

783‑786

 

156. În ce mod Biserica este trupul lui Cristos?

Prin intermediul Duhului, Cristos, mort şi înviat, îi uneşte cu sine în mod intim pe credincioşii săi. În felul acesta, cei care cred în Cristos, deoarece sunt strâns uniţi cu el, mai ales în Euharistie, sunt uniţi între ei în dragoste, formează un singur trup, Biserica, a cărei unitate se realizează în diversitatea mădularelor şi a funcţiilor.

787‑791
805‑806

 

157. Cine este capul acestui trup?

Cristos „este capul trupului, adică al Bisericii” (Col 1,18). Biserica trăieşte din el, în el şi pentru el. Cristos şi Biserica sunt „Cristos întreg” (Sfântul Augustin); „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică” (Sfântul Toma de Aquino).

792‑795
807

 

158. Pentru ce este Biserica numită mireasa lui Cristos?

Pentru că însuşi Domnul s‑a definit ca „mire” (Mc 2,19), care a iubit Biserica, unind‑o cu sine printr‑o alianţă veşnică. El s‑a dat pe sine însuşi pentru ea, spre a o curăţa cu sângele său şi „a o face sfântă” (Ef 5,26) şi mamă rodnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În timp ce termenul „trup” evidenţiază unitatea „capului” cu mădularele, termenul „mireasă” scoate în evidenţă deosebirea dintre cei doi într‑o relaţie personală.

796
808

 

159. Pentru ce este Biserica numită templul Duhului Sfânt?

Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în trupul care este Biserica: în capul său şi în mădularele sale; de asemenea, el zideşte Biserica în dragoste prin cuvântul lui Dumnezeu, sacramente, virtuţi şi carisme.

797‑798
809‑810

 

„Ceea ce duhul nostru, adică sufletul nostru, este pentru mădularele noastre, Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos, pentru trupul lui Cristos, care este Biserica” (Sfântul Augustin).

 

160. Ce sunt carismele?

Carismele sunt daruri speciale ale Duhului Sfânt dăruite fiecăruia pentru binele oamenilor, pentru necesităţile lumii şi îndeosebi pentru zidirea Bisericii, al căror discernământ revine magisteriului.

799‑801

 

Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică

161. Pentru ce Biserica este una?

Biserica este una pentru că are ca origine şi model unitatea unui singur Dumnezeu în Treimea persoanelor; ca întemeietor şi cap pe Isus Cristos, care restabileşte unitatea tuturor popoarelor într‑un singur trup; ca suflet pe Duhul Sfânt, care uneşte toţi credincioşii în comuniunea în Cristos. Ea are o singură credinţă, o singură viaţă sacramentală, o unică succesiune apostolică, o speranţă comună şi aceeaşi dragoste.

813‑815
866

 

162. Unde subzistă unica Biserică a lui Cristos?

Unica Biserică a lui Cristos, ca societate constituită şi organizată în lume, subzistă (subsistit in) în Biserica Catolică, sub conducerea succesorului lui Petru şi a episcopilor în comuniune cu el. Numai prin ea se poate obţine plinătatea mijloacelor de mântuire, deoarece Domnul a încredinţat toate bunurile noii alianţe numai colegiului apostolic, al cărui cap este Petru.

816
870

 

163. Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?

În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s‑au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi.

817‑819

 

164. Cum trebuie să ne angajăm în favoarea unităţii creştinilor?

Dorinţa de a restabili unirea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului. Ea interesează toată Biserica şi se realizează prin convertirea inimii, rugăciune, cunoaştere fraternă reciprocă, dialog teologic.

820‑822
866

 

165. În ce sens Biserica este sfântă?

Biserica este sfântă deoarece Dumnezeu Preasfântul este autorul său; Cristos s‑a dat pe sine însuşi pentru ea, pentru a o sfinţi şi a o face sfinţitoare; Duhul Sfânt îi dă viaţă prin iubire. În ea se află plinătatea mijloacelor de mântuire. Sfinţenia este vocaţia fiecărui membru al său şi scopul oricărei activităţi a ei. Biserica o numără printre membrii săi pe Fecioara Maria şi pe nenumăraţi sfinţi, ca modele şi mijlocitori. Sfinţenia Bisericii este izvorul sfinţirii fiilor săi, care, aici pe pământ, se recunosc cu toţii păcătoşi, au mereu nevoie de convertire şi de purificare.

823‑829
867

 

166. Pentru ce Biserica este numită catolică?

Biserica este catolică, adică universală, deoarece în ea este prezent Cristos: „Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica Catolică” (Sfântul Ignaţiu din Antiohia). Ea vesteşte totalitatea şi integritatea credinţei; are şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; este trimisă în misiune la toate popoarele din orice timp şi la oricare cultură aparţin.

830‑831
868

 

167. Biserica particulară este catolică?

Este catolică fiecare Biserică particulară (adică dieceza şi eparhia), formată din comunitatea creştinilor care sunt în comuniune de credinţă şi sacramente cu episcopul lor hirotonit în succesiunea apostolică şi cu Biserica Romei care „prezidează în dragoste” (Sfântul Ignaţiu din Antiohia).

832‑835

 

168. Cine aparţine Bisericii Catolice?

În mod diferit toţi oamenii aparţin sau sunt rânduiţi pentru unitatea catolică a poporului lui Dumnezeu. Este încorporat pe deplin Bisericii Catolice cel care, având Duhul lui Cristos, este unit cu ea de legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii. Cei botezaţi care nu realizează în mod deplin această unitate catolică sunt şi ei într‑o anumită comuniune, chiar dacă imperfectă, cu Biserica Catolică.

836‑838

 

169. Care este raportul Bisericii Catolice cu poporul ebraic?

Biserica Catolică recunoaşte raportul său cu poporul ebraic în faptul că Dumnezeu a ales acest popor, cel dintâi dintre toate, ca să primească cuvântul său. Poporului ebraic îi aparţin „înfierea şi mărirea, alianţele şi legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos” (Rom 9,5). Spre deosebire de celelalte religii necreştine, credinţa ebraică este deja răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în vechea alianţă.

839‑840

 

170. Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?

Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos.

841‑845

 

171. Ce înseamnă afirmaţia: „În afara Bisericii nu există mântuire”?

Înseamnă că orice mântuire vine de la Cristos‑capul prin mijlocirea Bisericii care este trupul său. Prin urmare, nu pot fi mântuiţi cei care, cunoscând Biserica întemeiată de Cristos şi necesară pentru mântuire, nu intră în ea şi nu perseverează în ea. În acelaşi timp, graţie lui Cristos şi Bisericii sale, pot obţine mântuirea cei care, fără vina lor, nu cunosc evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, însă îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu şi, sub impulsul harului, se străduiesc să împlinească voinţa sa cunoscută prin glasul conştiinţei.

846‑848

 

172. De ce trebuie Biserica să vestească evanghelia la toată lumea?

Deoarece Cristos a poruncit: „Mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându‑i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Acest mandat misionar al Domnului îşi are izvorul în iubirea veşnică a lui Dumnezeu, care l‑a trimis pe Fiul său şi pe Duhul său pentru că „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4).

849‑851

 

173. În ce mod Biserica este misionară?

Condusă de Duhul Sfânt, Biserica, în decursul istoriei, continuă misiunea lui Cristos însuşi. Prin urmare, creştinii trebuie să anunţe tuturor vestea bună adusă de Cristos, urmând drumul său, dispuşi şi la sacrificiul de sine până la martiriu.

852‑856

 

174. Pentru ce Biserica este apostolică?

Biserica este apostolică datorită originii sale, fiind construită pe „temelia apostolilor” (Ef 2,20); datorită învăţăturii sale, care este aceeaşi a apostolilor; datorită structurii sale, deoarece este instruită, sfinţită şi condusă, până la întoarcerea lui Cristos, de către apostoli, graţie succesorilor lor, episcopii, în comuniune cu succesorul lui Petru.

857
869

 

175. În ce constă misiunea apostolilor?

Cuvântul apostol înseamnă trimis. Isus, trimisul Tatălui, i‑a chemat la sine pe cei doisprezece, dintre discipolii săi, şi i‑a constituit ca apostoli, făcând din ei martorii aleşi ai învierii sale şi temelia Bisericii. Le‑a dat mandatul de a continua misiunea sa, spunând: „După cum Tatăl m‑a trimis pe mine, vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21) şi promiţând să fie cu ei până la sfârşitul lumii.

858‑861

 

176. Ce este succesiunea apostolică?

Succesiunea apostolică este transmiterea misiunii şi a puterii apostolilor, prin sacramentul Preoţiei, succesorilor lor, episcopii. Graţie acestei transmiteri, Biserica rămâne în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea sa, în timp ce de‑a lungul secolelor îşi rânduieşte întregul apostolat pentru răspândirea împărăţiei lui Cristos pe pământ.

861‑865

 

Credincioşii: ierarhia, laicii, viaţa consacrată

177. Cine sunt credincioşii?

Credincioşii sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi membri ai poporului lui Dumnezeu. Făcuţi părtaşi, conform propriei condiţii, la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, ei sunt chemaţi să împlinească misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat‑o Bisericii. Între ei există o adevărată egalitate în demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

871‑872
934

 

178. Cum este format poporul lui Dumnezeu?

Din orânduire divină, în poporul lui Dumnezeu există slujitori sacri care au primit sacramentul Preoţiei şi formează ierarhia Bisericii. Ceilalţi sunt numiţi laici. Din rândul unora şi al altora provin credincioşii care se consacră în mod special lui Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice: castitatea în celibat, sărăcia şi ascultarea.

873

 

179. De ce a instituit Cristos ierarhia ecleziastică?

Cristos a instituit ierarhia ecleziastică cu misiunea de a păstori poporul lui Dumnezeu în iubirea sa şi pentru aceasta i‑a dat autoritate. Ea este formată din slujitori sacri: episcopi, preoţi, diaconi. Graţie sacramentului Preoţiei, episcopii şi preoţii, în exercitarea slujirii lor, acţionează în numele şi în persoana lui Cristos‑capul; diaconii slujesc poporul lui Dumnezeu în diaconia (slujirea) cuvântului, a liturgiei, a carităţii.

874‑877
935

 

180. Cum se realizează dimensiunea colegială a slujirii ecleziale?

După exemplul celor doisprezece apostoli, aleşi şi trimişi împreună de Cristos, unirea membrilor ierarhiei ecleziastice este în slujba comuniunii tuturor credincioşilor. Fiecare episcop exercită slujirea sa, ca membru al colegiului episcopilor, în comuniune cu papa, devenind părtaş, împreună cu el, la grija pentru Biserica Universală. Preoţii exercită slujirea lor în preoţimea din Biserica particulară, în comuniune cu episcopul propriu şi sub conducerea sa.

877

 

181. De ce are slujirea eclezială şi un caracter personal?

Slujirea eclezială are şi un caracter personal deoarece, în virtutea sacramentului Preoţiei, fiecare este responsabil în faţa lui Cristos, care l‑a chemat personal, conferindu‑i misiunea.

878‑880

 

182. Care este misiunea papei?

Papa, episcopul Romei şi succesorul sfântului Petru, este principiul perpetuu şi vizibil şi fundamentul unităţii Bisericii. Este vicarul lui Cristos, capul colegiului episcopilor şi păstorul întregii Biserici, asupra căreia, din orânduire divină, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală.

881‑882
936‑937

 

183. Care este misiunea colegiului episcopilor?

Colegiul episcopilor, în comuniune cu papa şi niciodată fără el, exercită şi el asupra Bisericii puterea supremă şi deplină.

883‑885

 

184. Cum realizează episcopii misiunea lor de a învăţa?

Episcopii, în comuniune cu papa, au datoria de a vesti tuturor cu fidelitate şi cu autoritate evanghelia, ca martori autentici ai credinţei apostolice, învestiţi cu autoritatea lui Cristos. Prin simţul supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu aderă în mod neclintit la credinţă, sub conducerea magisteriului viu al Bisericii.

886‑890
939

 

185. Când se realizează infailibilitatea magisteriului?

Infailibilitatea se realizează atunci când pontiful Roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Bisericii, sau colegiul episcopilor în comuniune cu papa, mai ales reunit într‑un conciliu ecumenic, proclamă printr‑un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei.

891

 

186. Cum exercită episcopii slujirea de a sfinţi?

Episcopii sfinţesc Biserica împărţind harul lui Cristos prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei, de asemenea, prin rugăciunea, exemplul şi munca lor.

893

 

187. Cum exercită episcopii funcţia de a conduce?

Fiecare episcop, ca membru al colegiului episcopilor, are în mod colegial grija pentru toate Bisericile particulare şi pentru întreaga Biserică împreună cu ceilalţi episcopi uniţi cu papa. Episcopul, căruia îi este încredinţată o Biserică particulară, o conduce cu autoritatea puterii sacre proprii, obişnuite şi nemijlocite, exercitată în numele lui Cristos, bunul păstor, în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea succesorului lui Petru.

894‑896

 

188. Care este vocaţia credincioşilor laici?

Credincioşii laici au ca vocaţie proprie aceea de a căuta împărăţia lui Dumnezeu, luminând şi rânduind realităţile vremelnice conform lui Dumnezeu. Astfel realizează chemarea la sfinţenie şi la apostolat, adresată tuturor celor botezaţi.

897‑900
940

 

189. Cum sunt părtaşi credincioşii laici la funcţia preoţească a lui Cristos?

Ei sunt părtaşi la această funcţie oferind – ca jertfă spirituală „plăcută lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5), mai ales în Euharistie –, propria viaţă împreună cu toate faptele, rugăciunile şi iniţiativele apostolice, viaţa de familie şi munca zilnică, neplăcerile vieţii suportate cu răbdare şi alinarea trupească şi spirituală. Astfel, şi laicii, dedicaţi lui Cristos şi consacraţi de Duhul Sfânt, îi oferă lui Dumnezeu lumea însăşi.

901‑903

 

190. Cum sunt părtaşi la funcţia profetică?

Sunt părtaşi la această funcţie primind tot mai mult în credinţă cuvântul lui Cristos şi vestindu‑l lumii prin mărturia vieţii şi prin cuvânt, prin acţiunea evanghelizatoare şi cateheză. Această acţiune evanghelizatoare capătă o eficacitate deosebită din faptul că este înfăptuită în condiţiile obişnuite din lume.

904‑907
942

 

191. Cum sunt părtaşi la funcţia regească?

Laicii sunt părtaşi la funcţia regească a lui Cristos, după ce au primit de la el puterea de a învinge păcatul în ei înşişi şi în lume, prin lepădarea de sine şi sfinţenia vieţii. Ei exercită diferite slujiri în slujba comunităţii şi impregnează cu valoare morală activităţile vremelnice ale omului şi instituţiile societăţii.

908‑913
943

 

192. Ce este viaţa consacrată?

Este o stare de viaţă recunoscută de Biserică. Este răspunsul liber dat unei chemări speciale a lui Cristos, prin care cei consacraţi se dedică total lui Dumnezeu şi tind spre perfecţiunea iubirii prin lucrarea Duhului Sfânt. Această consacrare se caracterizează prin practicarea sfaturilor evanghelice.

914‑916
944

 

193. Ce oferă viaţa consacrată pentru misiunea Bisericii?

Viaţa consacrată participă la misiunea Bisericii printr‑o dăruire deplină lui Cristos şi fraţilor, mărturisind speranţa împărăţiei cereşti.

931‑933
945
 

 

Cred în împărtăşirea sfinţilor

194. Ce înseamnă expresia împărtăşirea sfinţilor?

Această expresie indică înainte de toate participarea comună a tuturor membrilor Bisericii la cele sfinte (sancta): credinţa, sacramentele, îndeosebi Euharistia, carismele şi celelalte daruri spirituale. La rădăcina comuniunii stă iubirea care „nu caută ale sale” (1Cor 13,5), ci îl face pe cel credincios „să aibă toate în comun” (Fap 4,32), chiar şi propriile bunuri materiale, în slujba celor mai săraci.

946‑953
960

 

195. Ce mai înseamnă expresia împărtăşirea sfinţilor?

Această expresie desemnează şi comuniunea dintre persoanele sfinte (sancti), adică dintre cei care prin har sunt uniţi cu Cristos mort şi înviat. Unii sunt pelerini pe pământ; alţii, care au trecut din această viaţă, se află în purificare, ajutaţi şi de rugăciunile noastre; în sfârşit, alţii se bucură deja de gloria lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru noi. Toţi formează împreună în Cristos o singură familie, Biserica, spre lauda şi gloria Sfintei Treimi.

954‑959
961‑962

 

Maria, Maica lui Cristos, Maica Bisericii

196. În ce sens Sfânta Fecioară Maria este Maica Bisericii?

Sfânta Fecioară Maria este Maica Bisericii în ceea ce priveşte harul pentru că l‑a născut pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, capul trupului care este Biserica. Isus, murind pe cruce, a arătat‑o discipolului ca mamă cu aceste cuvinte: „Iată mama ta!” (In 19,27).

963‑966
973

 

197. Cum ajută Fecioara Maria Biserica?

După înălţarea Fiului său, Fecioara Maria, cu rugăciunile sale, ajută primele roade ale Bisericii. Chiar şi după ridicarea sa la cer, ea continuă să mijlocească pentru fiii ei, să fie pentru toţi un model de credinţă şi de dragoste şi să exercite asupra lor o influenţă mântuitoare, care provine din belşugul meritelor lui Cristos. Credincioşii văd în ea o imagine şi o anticipare a învierii care îi aşteaptă şi o invocă drept avocată, ajutătoare, susţinătoare, mijlocitoare.

967‑970

 

198. Ce fel de cult se aduce sfintei Fecioare?

Este un cult aparte, însă diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie, adus numai Preasfintei Treimi. Acest cult de veneraţie specială are o exprimare deosebită în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu, în rugăciunea mariană, cum este sfântul Rozariu, compendiu al întregii evanghelii.

971

 

199. În ce mod este sfânta Fecioară Maria icoana escatologică a Bisericii?

Biserica, privind la Maria, toată sfântă şi deja glorificată cu trupul şi cu sufletul, contemplă în ea ceea ce ea însăşi este chemată să fie pe pământ şi ceea ce va fi în patria cerească.

972
974‑975

 

„Cred în iertarea păcatelor”

200. Cum se iartă păcatele?

Cel dintâi şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor este Botezul. Pentru păcatele săvârşite după Botez, Cristos a instituit sacramentul Reconcilierii sau Pocăinţei, prin care cel botezat este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica.

976‑980
984‑985

 

201. Pentru ce are Biserica puterea de a ierta păcatele?

Biserica are misiunea şi puterea de a ierta păcatele pentru că însuşi Cristos i‑a conferit‑o: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20,22‑23).

981‑983
986‑987

 

„Cred în învierea morţilor”

202. Ce se arată cu termenul carne şi care este importanţa sa?

(Ceea ce în limba română s‑a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Crezului ca „învierea cărnii, a trupului” ‑ n.tr.). Termenul „carne” se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane. „Trupul este pivotul mântuirii” (Tertullian). Într‑adevăr, noi credem în Dumnezeu creatorul trupului; credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul; credem în învierea trupului, împlinire a creaţiei şi a răscumpărării trupului.

990
1015

 

203. Ce înseamnă „învierea trupului”?

Înseamnă că starea definitivă a omului nu va fi numai sufletul spiritual despărţit de trup, dar că şi trupurile noastre muritoare vor reveni la viaţă într‑o zi.

990

 

204. Ce raport există între învierea lui Cristos şi învierea noastră?

După cum Cristos a înviat din morţi cu adevărat şi trăieşte pentru totdeauna, tot aşa, el însuşi îi va învia pe toţi în ziua de pe urmă, cu un trup nesupus putrezirii: „Spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit răul, spre învierea judecăţii” (In 5,29).

988‑991
1002‑1003

 

205. Ce se întâmplă cu trupul nostru şi cu sufletul nostru o dată cu moartea?

O dată cu moartea, despărţire a sufletului şi a trupului, trupul intră în putrezire, în timp ce sufletul, care este nemuritor, ajunge la judecata lui Dumnezeu şi aşteaptă să se unească din nou cu trupul atunci când, la întoarcerea Domnului, va învia transformat. A înţelege cum va avea loc învierea depăşeşte posibilitatea imaginaţiei noastre şi a intelectului nostru.

992‑1004
1016‑1018

206. Ce înseamnă a muri în Cristos Isus?

Înseamnă a muri în harul lui Dumnezeu, fără păcat de moarte. Cel care crede în Cristos, urmând exemplul său, poate să transforme în felul acesta moartea sa într‑un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. „Vrednic de crezare este cuvântul: dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el” (2Tim 2,11).

1005‑1014
1019

 

„Cred în viaţa veşnică”

207. Ce este viaţa veşnică?

Viaţa veşnică este aceea care va începe imediat după moarte. Ea nu va avea sfârşit. Va fi precedată pentru fiecare de o judecată particulară făcută de Cristos, judecătorul celor vii şi al celor morţi, şi va fi pecetluită de judecata finală.

1020
1051

 

208. Ce este judecata particulară?

Este judecata de răsplată imediată, pe care fiecare, încă de la moartea sa, o primeşte de la Dumnezeu în sufletul său nemuritor, în funcţie de credinţa sa şi de faptele sale. Această răsplată constă în accesul la fericirea cerului, imediat sau după o purificare corespunzătoare, sau la osânda veşnică a iadului.

1021‑1022
1051

 

209. Ce se înţelege prin „cer”?

Prin „cer” se înţelege starea de fericire supremă şi definitivă. Cei care mor în harul lui Dumnezeu şi nu au nevoie de purificare ulterioară sunt adunaţi în jurul lui Isus şi al Mariei, al îngerilor şi al sfinţilor.

Astfel ei formează Biserica din cer, unde îl văd pe Dumnezeu „faţă în faţă” (1Cor 13,12), trăiesc în comuniune de iubire cu Preasfânta Treime şi mijlocesc pentru noi.

1023‑1026
1053

 

„Viaţa, în însăşi realitatea şi adevărul său, este Tatăl, care, prin Fiul în Duhul Sfânt, revarsă ca izvor asupra noastră a tuturor darurile sale cereşti. Şi datorită bunătăţii sale ne promite cu adevărat nouă, oamenilor, bunurile divine ale vieţii veşnice” (Sfântul Ciril din Ierusalim).

 

210. Ce este purgatoriul?

Purgatoriul este starea celor care mor în prietenia lui Dumnezeu, însă, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, încă mai au nevoie de purificare pentru a intra în fericirea cerească.

1030‑1031
1054

 

211. Cum putem să ajutăm la purificarea sufletelor din purgatoriu?

În virtutea comuniunii sfinţilor, credincioşii care încă mai sunt pelerini pe pământ pot ajuta sufletele din purgatoriu, oferind pentru ele rugăciuni, îndeosebi jertfa euharistică, dar şi pomeni, indulgenţe şi fapte de pocăinţă.

1032

 

212. În ce constă iadul?

Constă în osânda veşnică a celor care mor, prin alegere liberă, în păcat de moarte. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul are viaţa şi fericirea, pentru care a fost creat şi la care aspiră. Cristos exprimă această realitate prin cuvintele: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Mt 25,41).

1033‑1035
1056‑1057

 

213. Cum se conciliază existenţa iadului cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu?

Deşi vrea „ca toţi să ajungă la convertire” (2Pt 3,9), totuşi Dumnezeu, creându‑l pe om liber şi responsabil, respectă deciziile sale. Prin urmare, însuşi omul, în autonomie deplină, se exclude în mod voluntar de la comuniunea cu Dumnezeu dacă, până în momentul morţii sale, persistă în păcatul de moare refuzând iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

1036‑1037

 

214. În ce va consta judecata finală?

Judecata finală (universală) va consta în sentinţa de viaţă fericită sau de osândă veşnică, pe care Domnul Isus, întorcându‑se ca judecător al celor vii şi al celor morţi, o va da faţă de „cei drepţi şi cei nedrepţi” (Fap 24,15), adunaţi cu toţii împreună în faţa lui. După această judecată finală, trupul înviat va fi părtaş de răsplata pe care sufletul a avut‑o la judecata particulară.

1036‑1041
1058‑1059

 

215. Când va avea loc această judecată?

Această judecată va avea loc la sfârşitul lumii, a cărui zi şi oră numai Dumnezeu le cunoaşte.

1040

 

216. Ce este speranţa cerurilor noi şi a pământului nou?

După judecata finală, însuşi universul, eliberat de sclavia putrezirii, va fi părtaş de gloria lui Cristos prin inaugurarea „cerurilor noi” şi a unui „pământ nou” (2Pt 3,13). Astfel se va ajunge la plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu, adică realizarea definitivă a planului mântuitor al lui Dumnezeu de „a reuni în Cristos toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ” (Ef 1,10). Atunci Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1Cor 15,28), în viaţa veşnică.

1042‑1050
1060

 

„Amin”

217. Ce înseamnă amin‑ul, care încheie mărturisirea noastră de credinţă?

Cuvântul ebraic amin, care încheie şi ultima carte din Sfânta Scriptură, unele rugăciuni din Noul Testament şi rugăciunile liturgice ale Bisericii, înseamnă „da”‑ul nostru încrezător şi total spus la tot ceea ce am mărturisit că credem, încrezându‑ne pe deplin în cel care este „Amin”‑ul (Ap 3,14) definitiv: Cristos Domnul.

1061‑1065

 

Partea a doua

Celebrarea misterului creştin

Secţiunea întâi

Economia sacramentală

 

 

218. Ce este liturgia?

Liturgia este celebrarea misterului lui Cristos şi îndeosebi a misterului său pascal. În ea, prin exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos, prin semne, se manifestă şi se realizează sfinţirea oamenilor şi este exercitat de trupul mistic al lui Cristos, adică de cap şi de mădulare, cultul public datorat lui Dumnezeu.

1066‑1070

 

219. Ce loc ocupă liturgia în viaţa Bisericii?

Liturgia, acţiune sacră prin excelenţă, constituie culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine forţa sa vitală. Prin liturgie, Cristos continuă în Biserica sa, cu ea şi prin ea, opera răscumpărării noastre.

1071‑1075

 

220. În ce constă economia sacramentală?

Economia sacramentală constă în a comunica roadele răscumpărării lui Cristos, prin celebrarea sacramentelor Bisericii, în cel mai înalt grad prin Euharistie, „până când va veni” (1Cor 11,26).

1076

 

Capitolul întâi

MISTERUL PASCAL ÎN TIMPUL BISERICII

Liturgia – Lucrare a Preasfintei Treimi

221. În ce mod este Tatăl izvor şi scop al liturgiei?

În liturgie Tatăl ne umple cu binecuvântările sale în Fiul întrupat, mort şi înviat pentru noi, şi‑l revarsă în inimile noastre pe Duhul Sfânt. În acelaşi timp, Biserica îl binecuvântează pe Tatăl prin adoraţie, laudă şi aducere de mulţumire şi imploră darul Fiului său şi al Duhului Sfânt.

1077‑1083
1110

 

222. Care este lucrarea lui Cristos în liturgie?

În liturgia Bisericii Cristos semnifică şi realizează mai ales propriul mister pascal. Dăruindu‑l pe Duhul Sfânt apostolilor, le‑a dat lor şi succesorilor lor puterea de a realiza lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică şi prin sacramente, în care el însuşi acţionează pentru a comunica harul său credincioşilor din toate timpurile şi în întreaga lume.

1084‑1090

 

223. Cum acţionează Duhul Sfânt, în liturgie, faţă de Biserică?

În liturgie se realizează cea mai strânsă cooperare între Duhul Sfânt şi Biserică. Duhul Sfânt pregăteşte Biserica pentru a‑l întâlni pe Domnul său; îl aminteşte şi îl manifestă pe Cristos credinţei adunării; face prezent şi actualizează misterul lui Cristos; uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos şi face să rodească în ea darul comuniunii.

1091‑1109
1112

 

Misterul pascal în sacramentele Bisericii

224. Ce sunt sacramentele şi care sunt ele?

Sacramentele sunt semne vizibile şi eficace ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este dăruită viaţa divină. Sunt şapte: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria.

1113‑1131

 

225. Care este raportul sacramentelor cu Cristos?

Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce Cristos, prin slujitorii Bisericii, împarte acum în sacramente.

1114‑1116

 

„Ceea ce era vizibil în Mântuitorul nostru a trecut în sacramentele sale” (Sfântul Leon cel Mare).

 

226. Care este legătura sacramentelor cu Biserica?

Cristos a încredinţat Bisericii sale sacramentele. Ele sunt „ale Bisericii”, într‑o semnificaţie dublă: sunt „de la ea”, deoarece sunt acţiuni ale Bisericii, care este sacrament al acţiunii lui Cristos; şi sunt „pentru ea”, în sensul că edifică Biserica.

1117‑1119

 

227. Ce este caracterul sacramental?

Este un sigiliu spiritual, conferit de sacramentele Botezului, Mirului şi Preoţiei. El este promisiune şi garanţie a ocrotirii divine. În virtutea acestui sigiliu creştinul este configurat lui Cristos, este părtaş în mod diferit la preoţia sa şi face parte din Biserică după stări şi funcţiuni diferite. Deci este consacrat cultului divin şi slujirii Bisericii. Deoarece caracterul este de neşters, sacramentele care îl imprimă se primesc o singură dată în viaţă.

1121

 

228. Care este relaţia sacramentelor cu credinţa?

Sacramentele nu numai că presupun credinţa, dar prin cuvintele şi prin elementele rituale o hrănesc, o fortifică şi o exprimă. Celebrând sacramentele, Biserica mărturiseşte credinţa apostolică. De aici vine dictonul antic: „Lex orandi, lex credendi”, adică Biserica crede după cum se roagă.

1122‑1126
1133

 

229. De ce sacramentele sunt eficace?

Sacramentele sunt eficace ex opere operato („prin însuşi faptul că acţiunea sacramentală este îndeplinită”), deoarece Cristos acţionează în ele şi comunică harul pe care ele îl semnifică, independent de sfinţenia personală a celebrantului. Totuşi, roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte.

1127‑1128
1131

 

230. Pentru ce motiv sacramentele sunt necesare pentru mântuire?

Pentru cei care cred în Cristos, sacramentele sunt necesare pentru mântuire, chiar dacă nu sunt date toate fiecărui credincios, deoarece conferă harurile sacramentale, iertarea păcatelor, adopţiunea ca fii ai lui Dumnezeu, conformarea cu Cristos Domnul şi apartenenţa la Biserică. Duhul Sfânt vindecă şi transformă pe cei care le primesc.

1129

 

231. Ce este harul sacramental?

Harul sacramental este harul Duhului Sfânt, dăruit de Cristos şi propriu pentru fiecare sacrament. Acest har îl ajută pe cel credincios în drumul său de sfinţenie şi tot aşa ajută şi Biserica în creşterea sa în dragoste şi în mărturie.

1129, 1131
1134, 2003

 

232. Care este relaţia dintre sacramente şi viaţa veşnică?

În sacramente Biserica primeşte deja o anticipare a vieţii veşnice, în timp ce rămâne „aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13).

1130

 

Capitolul al doilea

CELEBRAREA SACRAMENTALĂ A MISTERULUI PASCAL

Celebrarea liturgiei Bisericii

Cine celebrează?

233. Cine acţionează în liturgie?

În liturgie acţionează „Cristos în întregime” („Christus Totus”), cap şi trup. Ca mare preot, el celebrează împreună cu trupul său, care este Biserica din cer şi de pe pământ.

1135‑1137
1187

 

234. De cine este celebrată liturgia cerească?

Liturgia cerească este celebrată de îngeri, de sfinţii din vechea şi noua alianţă, îndeosebi de Maica lui Dumnezeu, de apostoli, de martiri şi de „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile” (Ap 7,9). Atunci când celebrăm în sacramente misterul mântuirii, participăm la această liturgie veşnică.

1138‑1139

 

235. În ce mod celebrează liturgia Biserica de pe pământ?

Biserica de pe pământ celebrează liturgia ca popor sacerdotal, în care fiecare acţionează după propria funcţiune, în unitatea Duhului Sfânt: cei botezaţi se oferă ca jerfă spirituală; slujitorii hirotoniţi celebrează conform ordinului primit pentru slujirea tuturor membrilor Bisericii; episcopii şi preoţii acţionează în persoana lui Cristos‑capul.

1140‑1144
1188

 

Cum trebuie celebrat?

236. Cum este celebrată liturgia?

Celebrarea liturgică este întreţesută de semne şi de simboluri, a căror semnificaţie, înrădăcinată în creaţie şi în culturile umane, se precizează în evenimentele din vechea alianţă şi se revelează în mod deplin în persoana şi în lucrarea lui Cristos.

1145

 

237. De unde provin semnele sacramentale?

Unele provin din creaţie (lumina, apa, focul, pâinea, vinul, untdelemnul); altele din viaţa socială (spălarea, ungerea, frângerea pâinii); altele din istoria mântuirii în vechea alianţă (riturile Paştelui, jertfele, impunerea mâinilor, consacrările). Aceste semne, dintre care unele sunt normative şi neschimbătoare, asumate de Cristos, devin purtătoare ale acţiunii de mântuire şi de sfinţire.

1146‑1152
1189

 

238. Ce legătură există între acţiuni şi cuvinte în celebrarea sacramentală?

În celebrarea sacramentală acţiunile şi cuvintele sunt strâns unite. Într‑adevăr, chiar dacă acţiunile simbolice sunt deja prin ele însele un limbaj, cuvintele ritului totuşi sunt necesare pentru a însoţi şi a da viaţă acestor acţiuni. Fiind inseparabile ca semne şi învăţătură, cuvintele şi acţiunile liturgice sunt inseparabile şi pentru că realizează ceea ce semnifică.

1153‑1155
1190

 

239. După ce criterii sunt introduse cântul şi muzica în celebrarea liturgică?

Deoarece cântul şi muzica sunt strâns unite cu acţiunea liturgică, ele trebuie să respecte următoarele criterii: conformitatea textelor cu învăţătura catolică, luate de preferinţă din Scriptură şi din izvoarele liturgice; frumuseţea expresivă a rugăciunii; calitatea muzicii; participarea comunităţii; bogăţia culturală a poporului lui Dumnezeu şi caracterul sacru şi solemn al celebrării. „Cel care cântă se roagă de două ori” (Sfântul Augustin).

1156‑1158
1191

 

240. Care este finalitatea imaginilor sacre?

Imaginea lui Cristos este icoana liturgică prin excelenţă. Celelalte, care reprezintă pe sfânta Fecioară Maria şi pe sfinţi, îl semnifică pe Cristos, care este glorificat în ei. Ele proclamă acelaşi mesaj evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt şi ajută la trezirea şi la hrănirea credinţei credincioşilor.

1159‑1161
1192

 

Când trebuie celebrat?

241. Care este centrul timpului liturgic?

Centrul timpului liturgic este duminica, fundament şi nucleu al întregului an liturgic, care îşi are culmea în Paştele anual, sărbătoarea sărbătorilor.

1163‑1167
1193

 

242. Care este funcţia anului liturgic?

În anul liturgic Biserica celebrează întregul mister al lui Cristos, de la întrupare până la întoarcerea sa glorioasă. În zilele stabilite, Biserica o venerează cu iubire specială pe fericita Maică a lui Dumnezeu şi face şi comemorarea sfinţilor, care au trăit pentru Cristos, au suferit împreună cu el şi sunt glorificaţi împreună cu el.

1168‑1173
1194‑1195

 

243. Ce este Liturgia orelor?

Liturgia orelor, rugăciune publică şi comună a Bisericii, este rugăciunea lui Cristos împreună cu trupul său, Biserica. Prin intermediul său, misterul lui Cristos, pe care îl celebrăm în Euharistie, sfinţeşte şi transfigurează zilnic timpul. Ea se compune îndeosebi din psalmi şi din alte texte biblice şi din lecturi din sfinţii părinţi şi din maeştrii spirituali.

1174‑1178
1196

 

Unde trebuie celebrat?

244. Biserica are nevoie de locuri pentru a celebra liturgia?

Cultul „în duh şi adevăr” (In 4,24) al noii alianţe nu este legat de nici un loc exclusiv, deoarece Cristos este adevăratul templu al lui Dumnezeu, prin intermediul căruia şi creştinii şi întreaga Biserică devin, sub acţiunea Duhului Sfânt, temple ale lui Dumnezeu cel viu. Totuşi, poporul lui Dumnezeu, în condiţia sa pământească, are nevoie de locuri în care comunitatea să se poată aduna pentru a celebra liturgia.

1179‑1181
1197‑1198

 

245. Ce sunt edificiile sacre?

Ele sunt case ale lui Dumnezeu, simbol al Bisericii care trăieşte în acel loc, precum şi al locuinţei cereşti. Sunt locuri de rugăciune, în care Biserica celebrează mai ales Euharistia şi îl adoră pe Cristos prezent în mod real în tabernacol.

1181
1198‑1199

 

246. Care sunt locurile privilegiate din interiorul edificiilor sacre?

Ele sunt: altarul, tabernacolul, locul de păstrare a sfintei crisme şi a celorlalte untdelemnuri sacre, scaunul episcopului (catedra) sau al preotului, amvonul, izvorul baptismal, confesionalul.

1182‑1186

 

Diversitatea liturgică şi unitatea misterului

247. Pentru ce unicul mister al lui Cristos este celebrat de Biserică după tradiţii liturgice diferite?

Pentru că bogăţia insondabilă a misterului lui Cristos nu poate fi epuizată de o singură tradiţie liturgică. Pentru aceasta, încă de la începuturi, această bogăţie a găsit, în diferitele popoare şi culturi, expresii caracterizate de o minunată varietate şi complementaritate.

1200‑1204
1207‑1209

 

248. Care este criteriul care asigură unitatea în multiformitate?

Este fidelitatea faţă de tradiţia apostolică, adică acea comuniune în credinţa şi în sacramentele primite de la apostoli, comuniune care este semnificată şi garantată de succesiunea apostolică. Biserica este catolică, deci poate să integreze în unitatea sa toate bogăţiile adevărate ale culturilor.

1209

 

249. Totul este neschimbător în liturgie?

În liturgie, mai precis în liturgia sacramentelor, există elemente neschimbătoare deoarece sunt de instituire divină, pentru care Biserica este păzitoare fidelă. Apoi există elemente ce pot fi schimbate, pe care ea are puterea, şi uneori chiar îndatorirea, de a le adapta la culturile diferitelor popoare.

1205‑1206

 

Secţiunea a doua

Cele şapte sacramente ale Bisericii

Cele şapte sacramente ale Bisericii

Botezul
Mirul
Euharistia
Pocăinţa
Ungerea bolnavilor
Preoţia
Căsătoria

 

Septem Ecclesiae Sacramenta

Baptismum
Confirmatio
Eucharistia
Paenitentia
Unctio infirmorum
Ordo
Matrimonium.

 

250. Cum se împart sacramentele Bisericii?

Se împart în: sacramentele iniţierii creştine (Botezul, Mirul şi Euharistia); sacramentele vindecării (Pocăinţa şi Ungerea bolnavilor); sacramentele în slujirea comuniunii şi a misiunii (Preoţia şi Căsătoria). Ele marchează momentele importante ale vieţii creştine. Toate sacramentele sunt îndreptate spre Euharistie „ca spre scopul lor” (Sfântul Toma de Aquino).

1210‑1211

 

Capitolul întâi

SACRAMENTELE INIŢIERII CREŞTINE

251. Cum se realizează iniţierea creştină?

Ea se realizează prin sacramentele care pun temelia vieţii creştine: credincioşii, renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Confirmaţiune (Mir) şi sunt hrăniţi de Euharistie.

1212
1275

 

Sacramentul Botezului

252. Ce denumire are primul sacrament al iniţierii?

Înainte de toate are denumirea de „botez” datorită ritului central cu care este celebrat: a boteza înseamnă „a cufunda” în apă. Cel care este botezat este cufundat în moartea lui Cristos şi învie împreună cu el ca „nouă creatură” (2Cor 5,17). Se mai numeşte şi „baia renaşterii şi reînnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3,5) şi „iluminare”, pentru că cel botezat devine „fiu al luminii” (Ef 5,8).

1213‑1216
1276‑1277

 

253. Cum este prefigurat Botezul în vechea alianţă?

În vechea alianţă sunt diferite prefigurări ale Botezului: apa, izvor de viaţă şi de moarte; arca lui Noe, care salvează prin intermediul apei; trecerea Mării Roşii, care eliberează Israelul din sclavia egipteană; trecerea Iordanului, care introduce Israelul în Ţara Promisă, imagine a vieţii veşnice.

1217‑1222

 

254. Cine duce la împlinire aceste prefigurări?

Isus Cristos, care, la începutul vieţii sale publice, a fost botezat de Ioan Botezătorul în Iordan; pe cruce, din coasta sa străpunsă, revarsă sânge şi apă, semne ale Botezului şi Euharistiei, şi după învierea sa încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându‑i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19‑20).

1223‑1224

 

255. De când şi cui administrează Biserica Botezul?

Din ziua de Rusalii Biserica administrează Botezul celui care crede în Isus Cristos.

1226‑1228

 

256. În ce constă ritul esenţial al Botezului?

Ritul esenţial al acestui sacrament constă în cufundarea în apă a candidatului sau în a turna apă pe cap, în timp ce este invocat numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

1229‑1245
1278

 

257. Cine poate să primească Botezul?

Poate primi Botezul orice persoană care încă nu a fost botezată.

1246‑1252

 

258. De ce Biserica botează copiii?

Pentru că, fiind născuţi cu păcatul strămoşesc, ei au nevoie să fie eliberaţi de puterea Celui Rău şi să fie transferaţi în împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu.

1250

 

259. Ce se cere unuia care trebuie să primească Botezul?

De la cel care trebuie să primească Botezul se cere profesiunea de credinţă, exprimată personal în cazul adultului, sau de către părinţi şi de către Biserică, în cazul copilului. Şi naşul sau naşa şi întreaga comunitate bisericească au o parte de responsabilitate în pregătirea pentru Botez (catehumenat), ca şi în dezvoltarea credinţei şi a harului baptismal.

1253‑1255

 

260. Cine poate să boteze?

Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul; în Biserica latină este şi diaconul. În caz de necesitate, poate boteza oricine, cu condiţia să intenţioneze să facă ceea ce face Biserica. El toarnă apă pe capul candidatului şi rosteşte formula trinitară baptismală: „Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

1256
1284

 

261. Este necesar Botezul pentru mântuire?

Botezul este necesar pentru mântuire pentru cei cărora le‑a fost vestită evanghelia şi care au posibilitatea de a cere acest sacrament.

1257

 

262. Se poate mântui cineva fără Botez?

Deoarece Cristos a murit pentru mântuirea tuturor, se pot mântui, fără Botez, şi cei care mor pentru cauza credinţei (Botezul sângelui), catehumenii şi toţi cei care sub impulsul harului, fără a‑l cunoaşte pe Cristos şi Biserica, îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu şi se străduiesc să împlinească voinţa sa (Botezul dorinţei). Cât priveşte copiii morţi fără Botez, Biserica, în liturgia sa, îi încredinţează milostivirii lui Dumnezeu.

1258‑1261
1281‑1283

 

263. Care sunt efectele Botezului?

Botezul iartă păcatul strămoşesc, toate păcatele personale şi pedepsele datorate păcatului; face părtaş la viaţa divină trinitară, prin harul sfinţitor; face părtaş la harul îndreptăţirii, care încorporează în Cristos şi în Biserica sa; face părtaş la preoţia lui Cristos şi constituie fundamentul de comuniune cu toţi creştinii; dăruieşte virtuţile teologale şi darurile Duhului Sfânt. Cel botezat aparţine pentru totdeauna lui Cristos: de fapt, este însemnat cu sigiliul de neşters al lui Cristos (caracterul).

1262‑1274
1279‑1280

 

264. Ce semnificaţie capătă numele creştin primit la Botez?

Numele este important deoarece Dumnezeu îl cunoaşte pe fiecare pe nume, adică în unicitatea sa. Prin Botez, creştinul primeşte în Biserică propriul nume, de preferinţă cel al unui sfânt, în aşa fel încât acesta să‑i ofere celui botezat un model de sfinţenie şi să‑i asigure mijlocirea sa la Dumnezeu.

2156‑2159
2167

 

Sacramentul Mirului

265. Care este locul Mirului în planul divin al mântuirii?

În vechea alianţă, profeţii au vestit comunicarea Duhului Domnului lui Mesia aşteptat şi întregului popor mesianic. Întreaga viaţă şi misiune a lui Isus se desfăşoară într‑o comuniune totală cu Duhul Sfânt. Apostolii îl primesc pe Duhul Sfânt la Rusalii şi vestesc „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11). Ei comunică celor nou botezaţi, prin impunerea mâinilor, darul aceluiaşi Duh. De‑a lungul secolelor Biserica a continuat să trăiască din Duhul Sfânt şi să‑l comunice fiilor săi.

1285‑1288
1315

 

266. De ce se numeşte Mir sau Confirmaţiune?

Se numeşte Mir (în Bisericile Orientale: Miruire cu Sfântul Myron) datorită ritului său esenţial care este ungerea. Se numeşte Confirmaţiune, deoarece confirmă şi întăreşte harul baptismal.

1289

 

267. Care este ritul esenţial al Mirului?

Ritul esenţial al Mirului este ungerea cu sfânta crismă (untdelemn amestecat cu balsam, consacrat de episcop), care se face cu impunerea mâinii din partea slujitorului sacru care rosteşte cuvintele sacramentale proprii ritului. În Occident, această ungere se face pe fruntea celui botezat cu aceste cuvinte: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. În Bisericile Orientale de rit bizantin, ungerea se face şi pe alte părţi ale trupului, cu formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.

1290‑1301
1318
1320‑1321

 

268. Care este efectul Mirului?

Efectul Mirului este revărsarea specială a Duhului Sfânt, ca aceea de la Rusalii. Această revărsare imprimă în suflet un caracter de neşters şi aduce o creştere a harului baptismal: înrădăcinează mai profund în filiaţia divină; uneşte mai trainic cu Cristos şi cu Biserica sa; revigorează în suflet darurile Duhului Sfânt; dăruieşte o forţă specială pentru a mărturisi credinţa creştină.

1302‑1305
1316‑1317

 

269. Cine poate primi acest sacrament?

Poate şi trebuie să‑l primească, o singură dată, cel care deja a fost botezat, care, pentru a‑l primi în mod eficace, trebuie să fie în stare de har.

1306‑1311
1319

 

270. Cine este administrează sacramentul Mirului?

Celebrantul originar este episcopul. Astfel se arată legătura celui miruit cu Biserica în dimensiunea sa apostolică. Atunci când preotul conferă acest sacrament – aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în Orient şi, în cazuri deosebite, în Occident – legătura cu episcopul şi cu Biserica este exprimată de preot, colaborator al episcopului, şi de sfânta crismă, consacrată de episcop.

1312‑1314

 

Sacramentul Euharistiei

271. Ce este Euharistia?

Este însăşi jertfa trupului şi sângelui Domnului Isus, pe care el a instituit‑o pentru a perpetua peste secole, până la întoarcerea sa, jertfa crucii, încredinţând astfel Bisericii sale memorialul morţii şi învierii sale. Este semnul unităţii, legătura dragostei, ospăţul pascal, în care este primit Cristos, sufletul este umplut de har şi este dăruită arvuna vieţii veşnice.

1322‑1323
1409

 

272. Când a instituit Isus Cristos Euharistia?

A instituit‑o în Joia Sfântă, „în noaptea în care era vândut” (1Cor 11,23), în timp ce celebra cu apostolii săi Ultima Cină.

1323
1337‑1340

 

273. Cum a instituit‑o?

După ce i‑a adunat pe apostolii săi în cenacol, Isus a luat în mâinile sale pâinea, a frânt‑o şi le‑a dat‑o lor spunând: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”. Apoi a luat în mâinile sale potirul cu vin şi le‑a spus: „Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este potirul sângelui meu, al noului şi veşnicului legământ, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Faceţi aceasta în amintirea mea”.

1337‑1340
1365,1406

 

274. Ce reprezintă Euharistia în viaţa Bisericii?

Este izvorul şi culmea întregii vieţi creştine. În Euharistie se află culmea acţiunii sfinţitoare a lui Dumnezeu faţă de noi şi a cultului nostru faţă de el. Ea cuprinde tot binele spiritual al Bisericii: Cristos însuşi, Paştele nostru. Euharistia exprimă şi realizează comuniunea vieţii divine şi unitatea poporului lui Dumnezeu. Prin celebrarea euharistică ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică.

1324‑1327
1407

 

275. Cum este numit acest sacrament?

Bogăţia insondabilă a acestui sacrament se exprimă cu diferite denumiri, care evocă aspecte deosebite ale sale. Cele mai obişnuite sunt: Euharistie, sfânta Liturghie, Cina Domnului, frângerea pâinii, celebrare euharistică, memorialul pătimirii, morţii şi învierii Domnului, jrtfă sfântă, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, sfintele taine, Preasfântul Sacrament al altarului, sfânta Împărtăşanie.

1328‑1332

 

276. Cum se încadrează Euharistia în planul divin al mântuirii?

În vechea alianţă Euharistia este prevestită mai ales în cina pascală anuală, celebrată în fiecare an de evrei cu pâine azimă, ca amintire a plecării neaşteptate şi eliberatoare din Egipt. Isus o vesteşte în învăţătura sa şi o instituie celebrând cu apostolii săi Ultima Cină în timpul unui ospăţ pascal. Biserica, fidelă faţă de porunca Domnului: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24), a celebrat mereu Euharistia, mai ales duminica, ziua învierii lui Isus.

1333‑1344

 

277. Cum se desfăşoară celebrarea Euharistiei?

Se desfăşoară în două momente mari, care formează un singur act de cult: liturgia cuvântului, care cuprinde proclamarea şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu; liturgia euharistică, ce cuprinde prezentarea pâinii şi vinului, rugăciunea sau anafora, care conţine cuvintele consacrării, şi împărtăşania.

1345‑1355
1408

 

278. Cine este slujitorul sacru al Euharistiei?

Este episcopul sau preotul, hirotonit în mod valid, care acţionează în persoana lui Cristos‑capul şi în numele Bisericii.

1348
1411

 

279. Care sunt elementele esenţiale şi necesare pentru a realiza Euharistia?

Sunt pâinea din grâu şi vinul din struguri.

1412

 

280. În ce sens Euharistia este memorialul jertfei lui Cristos?

Euharistia este memorial în sensul că face prezent şi actual jertfa pe care Cristos a oferit‑o Tatălui, o dată pentru totdeauna, pe cruce, în favoarea omenirii. Caracterul de jertfă al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele consacrării: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi” şi „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,19‑20). Jertfa crucii şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă. Sunt identici victima şi cel care oferă, este diferit doar modul de a se oferi: în mod sângeros pe cruce, în mod nesângeros în Euharistie.

1362‑1367

 

281. În ce mod participă Biserica la jertfa euharistică?

În Euharistie, jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor trupului său. Viaţa credincioşilor, lauda lor, suferinţa lor, rugăciunea lor, munca lor sunt unite cu cele ale lui Cristos. Ca jertfă, Euharistia este oferită şi pentru toţi credincioşii vii şi răposaţi, ca reparare a păcatelor tuturor oamenilor şi pentru a obţine de la Dumnezeu binefaceri spirituale şi vremelnice. La ofranda lui Cristos este unită şi Biserica din cer.

1368‑1372
1414

 

282. Cum este prezent Isus în Euharistie?

Isus Cristos este prezent în Euharistie în mod unic şi incomparabil. De fapt, este prezent în mod adevărat, real, substanţial: cu trupul său şi sângele său, cu sufletul său şi dumnezeirea sa. Deci este prezent în ea în mod sacramental, adică sub speciile euharistice ale pâinii şi vinului, Cristos în întregime: Dumnezeu şi om.

1373‑1375
1413

 

283. Ce înseamnă transsubstanţiere?

Transsubstanţiere înseamnă schimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui. Această schimbare se realizează în rugăciunea euharistică, prin eficacitatea cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt. Totuşi, caracteristicile sensibile ale pâinii şi vinului, adică „speciile euharistice”, rămân nealterate.

1376‑1377
1413

 

284. Frângerea pâinii îl împarte pe Cristos?

Frângerea pâinii nu‑l împarte pe Cristos: el este prezent în întregime în fiecare specie euharistică şi în toate părţile sale.

1377

 

285. Până când continuă prezenţa euharistică a lui Cristos?

Ea continuă atât timp cât subzistă speciile euharistice.

1377

 

286. Ce tip de cult se datorează sacramentului Euharistiei?

Se datorează cultul de latrie, adică de adoraţie, rezervat numai lui Dumnezeu atât în timpul celebrării euharistice, cât şi în afara ei. De fapt, Biserica păstrează cu cea mai mare atenţie ostiile consacrate, le duce la bolnavi şi la alte persoane care nu pot participa la sfânta Liturghie, le prezintă pentru adoraţia solemnă a credincioşilor, le poartă în procesiune şi invită la vizitarea şi adoraţia frecventă a Preasfântului Sacrament păstrat în tabernacol.

1378‑1381
1418

 

287. Pentru ce este Euharistia ospăţ pascal?

Euharistia este ospăţ pascal deoarece Cristos, realizând în mod sacramental Paştele său, ne dăruieşte Trupul său şi Sângele său, oferite ca hrană şi băutură, şi ne uneşte cu el şi între noi în jertfa sa.

1382‑1384
1391‑1396

 

288. Ce semnifică altarul?

Altarul este simbolul lui Cristos însuşi, prezent ca victimă de jertfă (altar‑jertfa crucii) şi ca aliment ceresc ce ni se dăruieşte (altar‑masă euharistică).

1383
1410

 

289. Când obligă Biserica să se participe la sfânta Liturghie?

Biserica îi obligă pe credincioşi să participe la sfânta Liturghie în fiecare duminică şi în sărbătorile de poruncă şi recomandă să se participe la ea şi în celelalte zile.

1389
1417

 

290. Când trebuie să se primească sfânta Împărtăşanie?

Biserica recomandă credincioşilor care participă la sfânta Liturghie să primească şi sfânta Împărtăşanie având dispoziţiile cuvenite, stabilind obligaţia de a primi sfânta Împărtăşanie cel puţin la Paşte.

1389

 

291. Ce se cere pentru a primi sfânta Împărtăşanie?

Pentru a primi sfânta Împărtăşanie trebuie să fim pe deplin încorporaţi Bisericii Catolice şi să fim în stare de har, adică fără conştiinţa de păcat de moarte. Cel care este conştient că a comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a merge la Împărtăşanie. Sunt importante şi spiritul de reculegere şi de rugăciune, respectarea postului stabilit de Biserică şi atitudinea trupului (gesturile, hainele), în semn de respect faţă de Cristos.

1385‑1389
1415

 

292. Care sunt roadele sfintei Împărtăşanii?

Sfânta Împărtăşanie măreşte unirea noastră cu Cristos şi cu Biserica sa, păstrează şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez şi la Mir şi ne face să creştem în iubire faţă de aproapele. Fortificându‑ne în dragoste, şterge păcatele lesne‑iertătoare şi ne fereşte în viitor de păcatele de moarte.

1391‑1397
1416

 

293. Când se poate administra creştinilor sfânta Împărtăşanie?

Slujitorii catolici administrează în mod licit sfânta Împărtăşanie membrilor Bisericilor Orientale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, atunci când aceştia o cer în mod spontan şi au dispoziţia cuvenită.

Pentru membrii celorlalte comunităţi ecleziale, slujitorii catolici administrează în mod licit sfânta Împărtăşanie credincioşilor care, din motive grave, o cer în mod spontan, au dispoziţia cuvenită şi manifestă credinţa catolică în ceea ce priveşte sacramentul.

1398‑1401

 

294. De ce Euharistia este „garanţia gloriei viitoare”?

Pentru că Euharistia ne umple de orice har şi binecuvântare a cerului, ne întăreşte pentru pelerinajul din această viaţă şi ne face să dorim viaţa veşnică, unindu‑ne deja cu Cristos înălţat la dreapta Tatălui, cu Biserica din cer, cu Preafericita Fecioară şi cu toţi sfinţii.

1402‑1405

 

În Euharistie noi frângem „unica pâine, care este medicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci pentru a trăi în Isus Cristos pentru totdeauna” (Sfântul Ignaţiu din Antiohia).

 

Capitolul al doilea

SACRAMENTELE VINDECĂRII

295. Pentru ce a instituit Cristos sacramentele Pocăinţei şi Ungerii bolnavilor?

Cristos, medic al sufletului şi al trupului, le‑a instituit pentru că viaţa nouă, dăruită nouă de către el în sacramentele iniţierii creştine, poate să fie slăbită şi chiar pierdută din cauza păcatului. De aceea Cristos a voit ca Biserica să continue lucrarea sa de vindecare şi de mântuire prin aceste sacramente.

1420‑1421
1426

 

Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii

296. Cum este numit acest sacrament?

Este numit sacramentul Pocăinţei, al Reconcilierii, al Iertării, al Spovezii, al Convertirii.

1422‑1424

 

297. Pentru ce există un sacrament al Reconcilierii după Botez?

Pentru că viaţa nouă în har, primită la Botez, nu a suprimat slăbiciunea naturii umane, nici înclinaţia spre păcat (concupiscenţa), Cristos a instituit acest sacrament pentru convertirea celor botezaţi care s‑au îndepărtat de el prin păcat.

1425‑1426
1484

 

298. Când a fost instituit acest sacrament?

Domnul înviat a instituit acest sacrament când în seara Paştelui s‑a arătat apostolilor săi şi le‑a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22‑23).

1485

 

299. Cei botezaţi au nevoie de convertire?

Chemarea lui Cristos la convertire răsună încontinuu în viaţa celor botezaţi. Convertirea este o angajare continuă pentru întreaga Biserică, aceasta este sfântă, dar cuprinde în cadrul ei şi păcătoşii.

1427‑1429

 

300. Ce este pocăinţa interioară?

Este dinamismul „inimii căite” (Ps 51,19), mişcat de harul divin pentru a răspunde la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Implică durerea şi repulsia pentru păcatele comise, propunerea fermă de a nu mai păcătui în viitor şi încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. Se hrăneşte cu speranţa în milostivirea divină.

1430‑1433
1490

 

301. În ce forme se exprimă pocăinţa în viaţa creştină?

Pocăinţa se exprimă în forme foarte diferite, îndeosebi prin post, rugăciune, pomană. Acestea şi multe alte forme de pocăinţă pot fi practicate în viaţa zilnică a creştinului, îndeosebi în timpul Postului Mare şi în ziua penitenţială de vineri.

1434‑1439

 

302. Care sunt elementele esenţiale ale sacramentului Reconcilierii?

Sunt două: actele îndeplinite de om, care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt, şi dezlegarea dată de preot, care în numele lui Cristos acordă iertarea şi stabileşte modalităţile de reparare.

1440‑1449

 

303. Care sunt actele penitentului?

Ele sunt: o atentă cercetare a cugetului; căinţa (sau părerea de rău), care este desăvârşită atunci când este motivată de iubirea faţă de Dumnezeu, nedesăvârşită dacă este întemeiată pe alte motive, şi care include propunerea de a nu mai păcătui; mărturisirea, care constă în acuzarea păcatelor făcută în faţa preotului; repararea (îndestularea), adică îndeplinirea anumitor acte de pocăinţă, pe care confesorul o impune penitentului pentru a repara dauna provocată de păcat.

1450‑1460
1487‑1492

 

304. Care păcate trebuie mărturisite?

Trebuie mărturisite toate păcatele grave care încă nu au fost mărturisite, de care penitentul îşi aduce aminte după o atentă cercetare a cugetului. Mărturisirea păcatelor grave este unicul mod obişnuit pentru a obţine iertarea.

1456

 

305. Când suntem obligaţi să mărturisim păcatele grave?

Fiecare credincios, ajuns la vârsta raţiunii, are obligaţia de a mărturisi propriile păcate grave cel puţin o dată pe an, şi oricum înainte de a primi sfânta Împărtăşanie.

1457

 

306. De ce pot fi şi păcatele lesne‑iertătoare obiect al mărturisirii sacramentale?

Mărturisirea păcatelor lesne‑iertătoare este mult recomandată de Biserică, chiar dacă nu este necesară în mod strict, pentru că ne ajută să ne formăm o conştiinţă dreaptă şi să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, pentru a ne lăsa vindecaţi de Cristos şi pentru a înainta în viaţa Duhului.

1458

 

307. Cine este celebrantul acestui sacrament?

Cristos a încredinţat slujirea reconcilierii apostolilor săi, episcopilor, succesorii lor, şi preoţilor, colaboratorii lor, care devin deci instrumente ale milostivirii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Ei exercită puterea de a ierta păcatele în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

1461‑1466
1495

 

308. Cui îi este rezervată dezlegarea de unele păcate?

Dezlegarea de unele păcate deosebit de grave (cum sunt cele pedepsite cu excomunicarea) este rezervată Scaunului Apostolic sau episcopului locului sau preoţilor autorizaţi de el, chiar dacă orice preot poate să dezlege de orice păcat şi excomunicare pe cel care se află în pericol de moarte.

1463

 

309. Confesorul este obligat să păstreze secretul?

Dată fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul datorat persoanelor, fiecare confesor este obligat, fără nici o excepţie şi sub pedepse foarte severe, să menţină sigiliul sacramental, adică secretul absolut cu privire la păcatele cunoscute la Spovadă.

1467

 

310. Care sunt efectele acestui sacrament?

Efectele sacramentului Pocăinţei sunt: reconcilierea cu Dumnezeu şi deci iertarea păcatelor; reconcilierea cu Biserica; recuperarea stării de har, dacă s‑a pierdut; iertarea pedepsei veşnice meritată din cauza păcatelor de moarte şi, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice care sunt consecinţe ale păcatului; pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spiritului; creşterea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

1468‑1470
1496

 

311. În unele cazuri se poate celebra acest sacrament prin mărturisirea generică şi dezlegarea colectivă?

În cazuri de necesităţi grave (cum este pericolul iminent de moarte), se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu mărturisirea generică şi dezlegarea colectivă, respectându‑se normele Bisericii şi cu propunerea de a mărturisi individual păcatele grave în cel mai scurt timp.

1480‑1484

 

312. Ce sunt indulgenţele?

Indulgenţele sunt iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice meritată pentru păcate, iertate deja în ceea ce priveşte vina, pe care credinciosul, sub condiţii determinate, o obţine pentru sine însuşi sau pentru răposaţi prin slujirea Bisericii, care, ca împărţitoare a răscumpărării, împarte comoara meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor.

1471‑1479
1498

 

Sacramentul Ungerii bolnavilor

313. Cum este trăită boala în Vechiul Testament?

În Vechiul Testament omul în timpul bolii experimentează propria limită şi în acelaşi timp percepe că boala este legată, în mod misterios, de păcat. Profeţii au intuit că ea putea să aibă şi o valoare răscumpărătoare pentru păcatele proprii şi ale altuia. Astfel, boala era trăită în faţa lui Dumnezeu, de la care omul implora vindecarea.

1499‑1502

 

314. Ce semnificaţie are compasiunea lui Isus faţă de cei bolnavi?

Compasiunea lui Isus faţă de cei bolnavi şi numeroasele sale vindecări ale bolnavilor sunt un semn clar că o dată cu el a venit împărăţia lui Dumnezeu şi deci victoria asupra păcatului, asupra suferinţei şi asupra morţii. Cu pătimirea şi moartea sa el dă un sens nou suferinţei, care, dacă este unită cu suferinţa sa, poate să devină mijloc de purificare şi de mântuire pentru noi şi pentru alţii.

1503‑1505

 

315. Care este comportamentul Bisericii faţă de cei bolnavi?

Biserica, primind de la Domnul porunca de a‑i vindeca pe bolnavi, se angajează să o realizeze prin îngrijirea lor, însoţită de rugăciuni de mijlocire. Biserica are un sacrament special în favoarea bolnavilor, instituit de însuşi Cristos şi atestat de sfântul Iacob: „Este cineva dintre voi bolnav? Să‑i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându‑l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5,14‑15).

1506‑1513
1526‑1527

 

316. Cine poate primi sacramentul Ungerii bolnavilor?

Poate să‑l primească acel credincios care începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau bătrâneţii. Acelaşi credincios poate să‑l primească din nou, atunci când are loc o agravare a bolii sau când se îmbolnăveşte de o altă boală gravă. Celebrarea acestui sacrament trebuie să fie precedată, pe cât posibil, de spovada individuală a bolnavului.

1514‑1515
1528‑1529

 

317. Cine administrează acest sacrament?

El poate să fie administrat numai de episcopi sau preoţi.

1516
1530

 

318. Cum se celebrează acest sacrament?

Celebrarea acestui sacrament constă în mod esenţial în ungerea cu untdelemn, binecuvântat de obicei de episcop, pe frunte şi pe mâinile bolnavului (în ritul roman, sau şi pe alte părţi ale trupului în alte rituri), însoţită de rugăciunea preotului, care imploră harul special al acestui sacrament.

1517‑1519
1531

 

319. Care sunt efectele acestui sacrament?

El conferă un har deosebit, care uneşte mai intim pe bolnav cu pătimirea lui Cristos, pentru binele său şi pentru cel al întregii Biserici, dăruindu‑i mângâiere, pace, curaj şi chiar iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut să se spovedească. Acest sacrament permite uneori, dacă vrea Dumnezeu, şi recuperarea sănătăţii fizice. În orice caz, Ungerea îl pregăteşte pe bolnav pentru trecerea în casa Tatălui.

1520‑1523
1532

 

320. Ce este Viaticul?

Este Euharistia primită de cei care sunt în pragul părăsirii vieţii pământeşti şi se pregătesc pentru trecerea la viaţa veşnică. Primită în momentul trecerii din această lume la Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos mort şi înviat este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere.

1524‑1525

 

Capitolul al treilea

SACRAMENTELE ÎN SLUJBA COMUNIUNII ŞI MISIUNII

321. Care sunt sacramentele în slujba comuniunii şi a misiunii?

Două sacramente, Preoţia şi Căsătoria, conferă un har special pentru o misiune deosebită în Biserică în slujba edificării poporului lui Dumnezeu. Ele contribuie îndeosebi la comuniunea eclezială şi la mântuirea celorlalţi.

1533‑1535

 

Sacramentul Preoţiei

322. Ce este sacramentul Preoţiei?

Este sacramentul graţie căruia misiunea încredinţată de Cristos apostolilor săi continuă să fie exercitată în Biserică, până la sfârşitul timpurilor.

1536

 

323. Pentru ce se numeşte sacramentul Preoţiei?

Preoţia indică un trup eclezial, din care se face parte printr‑o consacrare specială (hirotonire), care, printr‑un dar deosebit al Duhului Sfânt, permite exercitarea unei puteri sacre în numele şi cu autoritatea lui Cristos în slujirea poporului lui Dumnezeu.

1537‑1538

 

324. Cum se încadrează sacramentul Preoţiei în planul divin de mântuire?

În vechea alianţă găsim prefigurări ale acestui sacrament: slujirea leviţilor, preoţia lui Aron şi instituirea celor şaptezeci de „bătrâni” (Num 11,25). Aceste prefigurări îşi au împlinirea în Cristos Isus, care, prin jertfa crucii sale, este „un singur… mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1Tim 2,5), „mare preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5,10). Unica preoţie a lui Cristos este făcută prezentă de preoţia ministerială.

1539‑1546
1590‑1591

 

„Numai Cristos este adevăratul preot, ceilalţi sunt slujitorii săi” (Sfântul Toma de Aquino).

 

325. Din câte trepte se compune sacramentul Preoţiei?

El se compune din trei trepte, care sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul.

1554
1593

 

326. Care este efectul hirotonirii episcopale?

Hirotonirea episcopală conferă plinătatea sacramentului Preoţiei, face din episcop succesorul legitim al apostolilor, îl inserează în colegiul episcopilor, împărtăşind împreună cu papa şi ceilalţi episcopi grija pentru toate Bisericile şi îi conferă funcţiile de a învăţa, a sfinţi şi a conduce.

1557‑1558
1594

 

327. Care este funcţia episcopului în Biserica particulară încredinţată lui?

Episcopul, căruia îi este încredinţată o Biserică particulară, este principiul vizibil şi fundamentul unităţii acestei Biserici, faţă de care îndeplineşte, ca vicar al lui Cristos, funcţia pastorală, ajutat de preoţii şi diaconii săi.

1560‑1561

 

328. Care este efectul hirotonirii prezbiterale?

Ungerea Duhului însemnează pe prezbiter cu un caracter spiritual de neşters, îl configurează cu Cristos‑preotul şi îl face capabil să acţioneze în numele lui Cristos‑capul. Fiind cooperator al ordinului episcopal, el este consacrat pentru a predica evanghelia, pentru a celebra cultul divin, mai ales Euharistia din care îşi trage forţă slujirea sa, şi pentru a fi păstorul credincioşilor.

1562‑1567
1595

 

329. Cum exercită preotul slujirea sa?

Deşi este hirotonit pentru o misiune universală, el o exercită într‑o Biserică particulară, în fraternitate sacramentală cu ceilalţi preoţi, care formează „preoţimea” şi care, în comuniune cu episcopul şi în dependenţă de el, poartă responsabilitatea Bisericii particulare.

1568

 

330. Care este efectul hirotonirii diaconale?

Diaconul, configurat cu Cristos slujitorul tuturor, este hirotonit pentru slujirea Bisericii, pe care el o îndeplineşte sub autoritatea episcopului propriu, în privinţa slujirii cuvântului, a cultului divin, a conducerii pastorale şi a carităţii.

1569‑1571
1596

 

331. Cum se celebrează sacramentul Preoţiei?

Pentru fiecare dintre cele trei trepte, sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor pe capul celui care primeşte hirotonirea din partea episcopului, care rosteşte solemna rugăciune de consacrare. Prin ea, episcopul invocă de la Dumnezeu, pentru cel care primeşte hirotonirea, revărsarea specială a Duhului Sfânt şi a darurilor sale în vederea slujirii.

1572‑1574
1597

 

332. Cine poate conferi acest sacrament?

Revine episcopilor hirotoniţi în mod valid, ca succesori ai apostolilor, să confere cele trei grade ale sacramentului Preoţiei.

1575‑1576
1600

 

333. Cine poate să primească acest sacrament?

Poate să‑l primească în mod valid numai cel botezat de sex masculin: Biserica se recunoaşte legată de această alegere făcută de însuşi Domnul. Nimeni nu poate cere să primească sacramentul Preoţiei, ci trebuie să fie considerat adaptat slujirii de către autoritatea Bisericii.

1577‑1578
1598

 

334. Se cere celibatul pentru cel care primeşte sacramentul Preoţiei?

Pentru episcopat se cere întotdeauna celibatul. Pentru prezbiterat, în Biserica latină sunt aleşi în mod obişnuit bărbaţi credincioşi care trăiesc celibatari şi care vor să păstreze celibatul „pentru împărăţia cerurilor” (Mt 19,12); în Bisericile Orientale nu este permis să se căsătorească după ce s‑a primit hirotonirea. La diaconatul permanent pot să acceadă şi bărbaţi deja căsătoriţi.

1579‑1580
1599

 

335. Care sunt efectele sacramentului Preoţiei?

Acest sacrament dăruieşte o revărsare specială a Duhului Sfânt, care îl configurează pe cel hirotonit lui Cristos în tripla sa funcţie de preot, profet şi rege, conform respectivelor trepte ale sacramentului. Hirotonirea conferă un caracter spiritual de neşters: de aceea nu poate să fie repetată şi nici conferită pentru un timp limitat.

1581‑1589

 

336. Cu ce autoritate este exercitată preoţia ministerială?

Preoţii hirotoniţi, în exercitarea slujirii sacre, vorbesc şi acţionează nu prin autoritate proprie şi nici prin mandatul sau prin delegarea comunităţii, ci în persoana lui Cristos‑capul şi în numele Bisericii. Prin urmare, preoţia ministerială se deosebeşte în mod esenţial, şi nu numai prin grad, de preoţia comună a credincioşilor, în slujba căreia Cristos a instituit‑o.

1547‑1553
1592

 

Sacramentul Căsătoriei

337. Care este planul lui Dumnezeu cu privire la bărbat şi la femeie?

Dumnezeu, care este iubire şi care l‑a creat pe om din iubire, l‑a chemat să iubească. Creând bărbatul şi femeia, i‑a chemat, în Căsătorie, la o intimă comuniune de viaţă şi de iubire între ei, „astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Mt 19,6). Binecuvântându‑i, Dumnezeu le‑a spus: „Fiţi rodnici şi înmulţiţi‑vă” (Gen 1,28).

1601‑1605

 

338. Pentru ce scopuri a instituit Dumnezeu Căsătoria?

Legământul matrimonial dintre un bărbat şi o femeie, întemeiat şi structurat cu legi proprii de către Creator, este rânduit prin natura sa spre comuniunea şi binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor. Unirea matrimonială, conform planului divin originar, este indisolubilă, aşa cum afirmă Isus Cristos: „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Mc 10,9).

1659‑1660

 

339. În ce mod păcatul ameninţă Căsătoria?

Din cauza primului păcat, care a provocat şi ruptura comuniunii dintre bărbat şi femeie, dăruită de Creator, căsătoria este ameninţată adesea de discordie şi de infidelitate. Totuşi, Dumnezeu, în milostivirea sa infinită, dăruieşte bărbatului şi femeii harul său pentru a realiza unirea vieţilor lor conform planului divin originar.

1606‑1608

 

340. Ce învaţă Vechiul Testament despre Căsătorie?

Dumnezeu, mai ales prin pedagogia legii şi a profeţilor, ajută poporul său să maturizeze progresiv conştiinţa unicităţii şi a indisolubilităţii Căsătoriei. Alianţa nupţială a lui Dumnezeu cu Israelul pregăteşte şi prefigurează alianţa nouă realizată de Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, cu mireasa sa, Biserica.

1609‑1611

 

341. Care este noutatea dăruită Căsătoriei de către Cristos?

Isus Cristos nu numai că restabileşte ordinea iniţială voită de Dumnezeu, ci dăruieşte harul pentru a trăi Căsătoria în noua demnitate de sacrament, care este semnul iubirii sale căsătoreşti faţă de Biserică: „Bărbaţilor, iubiţi‑vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica” (Ef 5,25).

1612‑1617
1661

 

342. Căsătoria este o obligaţie pentru toţi?

Căsătoria nu este o obligaţie pentru toţi. Îndeosebi Dumnezeu cheamă bărbaţi şi femei să‑l urmeze pe Domnul Isus pe calea fecioriei sau a celibatului pentru împărăţia lui Dumnezeu, renunţând la marele bine al Căsătoriei pentru a se îngriji de cele ale Domnului şi a căuta să‑i placă, devenind semn al primatului absolut al iubirii lui Cristos şi al aşteptării arzătoare a venirii sale glorioase.

1618‑1620

 

343. Cum se celebrează sacramentul Căsătoriei?

Deoarece Căsătoria stabileşte pe soţi într‑o stare publică de viaţă în Biserică, celebrarea sa liturgică este publică, în prezenţa preotului (sau a martorului calificat al Bisericii) şi a altor martori.

1621‑1624

 

344. Ce este consimţământul matrimonial?

Consimţământul matrimonial este voinţa, exprimată de un bărbat şi de o femeie, de a se dărui reciproc şi definitiv, cu scopul de a trăi o alianţă de iubire fidelă şi rodnică. Deoarece consimţământul face Căsătoria, el este indispensabil şi de neînlocuit. Pentru a face validă Căsătoria, consimţământul trebuie să aibă ca obiect adevărata Căsătorie şi să fie un act uman, conştient şi liber, nu determinat de violenţă sau constrângeri.

1625‑1632
1662‑1663

 

345. Ce se cere atunci când unul dintre miri nu este catolic?

Pentru a fi licite, căsătoriile mixte (dintre un/o catolic(ă) şi un/o botezat(ă) necatolic(ă)) cer permisiunea autorităţii ecleziastice. Cele cu disparitate de cult (dintre un/o catolic(ă) şi un/o nebotezat(ă)) pentru a fi valide au nevoie de o dispensă. În orice caz, este esenţial ca soţii să nu excludă acceptarea scopurilor şi a proprietăţilor esenţiale ale Căsătoriei şi ca soţul catolic să confirme angajamentele, cunoscute şi de celălalt soţ, de a păstra credinţa şi de a asigura Botezul şi educarea catolică a copiilor.

1633‑1637

 

346. Care sunt efectele sacramentului Căsătoriei?

Sacramentul Căsătoriei dă naştere unei legături perpetue şi exclusive între soţi. Însuşi Dumnezeu pecetluieşte consimţământul mirilor. Prin urmare, Căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. De asemenea, acest sacrament conferă mirilor harul necesar pentru a ajunge la sfinţenie în viaţa conjugală şi pentru primirea responsabilă a copiilor şi educarea lor.

1638‑1642

 

347. Care sunt păcatele contrare în mod grav sacramentului Căsătoriei?

Ele sunt: adulterul; poligamia, deoarece contrazice demnitatea egală dintre bărbat şi femeie, unicitatea şi exclusivitatea iubirii conjugale; refuzarea fecundităţii, care privează viaţa conjugală de darul copiilor; şi divorţul, care contravine indisolubilităţii.

1645‑1648

 

348. Când admite Biserica separarea fizică a soţilor?

Biserica admite separarea fizică a soţilor atunci când coabitarea lor a devenit, din motive grave, practic, imposibilă, chiar dacă doreşte o reconciliere a lor. Însă ei, atât timp cât trăieşte soţul (soţia), nu sunt liberi să încheie o nouă unire, afară de cazul în care Căsătoria lor este nulă şi este declarată ca atare de autoritatea ecleziastică.

1629
1649

 

349. Care este atitudinea Bisericii faţă de divorţaţii recăsătoriţi?

Fidelă Domnului, Biserica nu poate recunoaşte ca şi Căsătorie unirea celor divorţaţi recăsătoriţi civil: „Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta, comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându‑şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter” (Mc 10,11‑12). Faţă de ei, Biserica îndeplineşte o grijă atentă, invitându‑i la o viaţă de credinţă, la rugăciune, la fapte de dragoste şi la educarea creştină a copiilor. Dar ei nu pot primi dezlegarea sacramentală, nici să meargă la Împărtăşania euharistică, nici să exercite anumite responsabilităţi ecleziale, atât timp cât durează această situaţie, care contrastează în mod obiectiv cu legea lui Dumnezeu.

1650‑1651
1665

 

350. De ce este numită familia creştină şi Biserică domestică?

Pentru că familia manifestă şi înfăptuieşte natura comunională şi familială a Bisericii ca familie a lui Dumnezeu. Fiecare membru, conform propriului rol, exercită preoţia baptismală, contribuind la a face din familie o comunitate de har şi de rugăciune, o şcoală a virtuţilor umane şi creştine, locul primei vestiri a credinţei faţă de copii.

1655‑1658
1666

 

Capitolul al patrulea

CELELALTE CELEBRĂRI LITURGICE

Sacramentaliile

351. Ce sunt sacramentaliile?

Sunt semne sacre instituite de Biserică, prin care sunt sfinţite unele circumstanţe ale vieţii. Ele cuprind o rugăciune însoţită de semnul crucii şi de alte semne. Între sacramentalii, un loc important îl ocupă binecuvântările, care sunt o laudă a lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile sale, consacrările de persoane şi sfinţirea (dedicarea) anumitor lucruri pentru cultul lui Dumnezeu.

1667‑1672
1677‑1678

352. Ce este un exorcism?

Un exorcism are loc atunci când Biserica, cu autoritatea sa, cere în numele lui Isus ca o persoană sau un obiect să fie ocrotit împotriva influenţei Celui Rău şi scos de sub stăpânirea sa. Este practicat în formă obişnuită în ritualul Botezului. Exorcismul solemn, numit marele exorcism, poate să fie săvârşit numai de un preot autorizat de episcop.

1673

 

353. Care forme de evlavie populară însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii?

Simţul religios al poporului creştin a găsit întotdeauna diverse exprimări în diferitele forme de evlavie care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii, cum sunt venerarea relicvelor, vizitele la sanctuare, pelerinajele, procesiunile, Via crucis (Calea crucii), Rozariul. Biserica luminează cu lumina credinţei şi favorizează formele autentice de evlavie populară.

1674‑166
1679

 

Înmormântarea creştină

354. Ce raport există între sacramente şi moartea creştinului?

Creştinul care moare în Cristos ajunge, la sfârşitul existenţei sale pământeşti, la împlinirea noii vieţi începută la Botez, întărită de Mir şi hrănită de Euharistie, anticipare a ospăţului ceresc. Sensul morţii creştinului se manifestă în lumina morţii şi învierii lui Cristos, unica noastră speranţă; creştinul care moare în Cristos Isus, merge „acasă la Dumnezeu” (2Cor 5,8).

1680‑1683

 

355. Ce exprimă înmormântarea?

Înmormântarea, deşi se celebrează conform diferitelor ritualuri care corespund situaţiilor şi tradiţiilor din fiecare regiune, exprimă caracterul pascal al morţii creştine în speranţa învierii şi sensul comuniunii cu răposatul, îndeosebi prin rugăciunea pentru purificarea sufletului său.

1684‑1685

 

356. Care sunt momentele principale ale înmormântării?

De obicei, înmormântarea cuprinde patru momente principale: primirea sicriului din partea comunităţii prin cuvinte de mângâiere şi de speranţă, liturgia cuvântului, jertfa euharistică şi ultimul „rămas‑bun” cu care sufletul răposatului este încredinţat lui Dumnezeu, izvor de viaţă veşnică, în timp ce trupul său este înmormântat în aşteptarea învierii.

1686‑1690

 

 

Partea a treia

Viaţa în Cristos

Secţiunea întâi

Vocaţia omului: viaţa în Duh

357. Cum este legată viaţa morală creştină de credinţă şi de sacramente?

Ceea ce mărturiseşte Simbolul credinţei, sacramentele comunică. Într‑adevăr, prin ele credincioşii primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului Sfânt, care îi fac capabili să trăiască viaţa cea nouă de fii ai lui Dumnezeu în Cristos primit cu credinţă.

1691‑1698

„Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta!” (Sfântul Leon cel Mare).

 

Capitolul întâi

Demnitatea persoanei umane

Omul, chipul lui Dumnezeu

358. Care este rădăcina demnităţii umane?

Demnitatea persoanei umane îşi are rădăcina în crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dotată cu un suflet spiritual şi nemuritor, cu inteligenţă şi voinţă liberă, persoana umană este rânduită spre Dumnezeu şi chemată, cu sufletul şi cu trupul său, la fericirea veşnică.

1699‑1715

 

Chemarea noastră la fericire

359. Cum ajunge omul la fericire?

Omul ajunge la fericire în virtutea harului lui Cristos, care îl face părtaş de viaţa divină. Cristos în evanghelie arată discipolilor săi drumul care duce la fericirea fără sfârşit: Fericirile. Harul lui Cristos acţionează şi în fiecare om care, urmând conştiinţa dreaptă, caută şi iubeşte adevărul şi binele şi evită răul.

1716

 

360. De ce sunt importante Fericirile pentru noi?

Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus, reiau şi duc la desăvârşire promisiunile lui Dumnezeu, făcute începând de la Abraham. Reprezintă însuşi chipul lui Isus, caracterizează viaţa creştină autentică şi dezvăluie omului scopul ultim al acţiunii sale: fericirea veşnică.

1716‑1717
1725‑1726

 

361. În ce raport sunt Fericirile cu dorinţa de fericire a omului?

Ele răspund la dorinţa înnăscută de fericire pe care Dumnezeu a pus‑o în inima omului pentru a‑l atrage la sine şi pe care numai el o poate împlini.

1718‑1719

 

362. Ce este fericirea veşnică?

Este vederea lui Dumnezeu în viaţa veşnică, în care noi vom fi pe deplin „părtaşi la natura divină” (2Pt 1,4), la gloria lui Cristos şi la bucuria vieţii trinitare. Fericirea depăşeşte capacităţile umane; este un dar supranatural şi gratuit al lui Dumnezeu, ca şi harul care conduce la ea. Fericirea promisă ne pune în faţa alegerilor morale decisive cu privire la bunurile pământeşti, stimulându‑ne să‑l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice.

1720‑1724
1727‑1729

 

Libertatea omului

363. Ce este libertatea?

Este puterea dăruită omului de Dumnezeu de a acţiona sau de a nu acţiona, de a face acest lucru sau acel lucru, de a îndeplini astfel de la sine însuşi acţiuni deliberate. Libertatea caracterizează actele propriu‑zis umane. Cu cât se face binele mai mult, cu atât se devine mai liber. Libertatea ajunge la perfecţiune atunci când este rânduită spre Dumnezeu, supremul bine şi fericirea noastră. Libertatea implică şi posibilitatea de a alege între bine şi rău. Alegerea răului este un abuz de libertate şi conduce la robia păcatului.

1730‑1733
1743‑1744

 

364. Ce relaţie există între libertate şi responsabilitate?

Libertatea îl face pe om responsabil de actele sale în măsura în care sunt voluntare, chiar dacă imputabilitatea şi responsabilitatea unei acţiuni pot fi micşorate şi uneori anulate de ignoranţă, de inadvertenţă, de violenţa îndurată, de teamă, de sentimente exagerate, de obişnuinţe.

1734‑1737
1745‑1746

 

365. De ce omul are dreptul la exercitarea libertăţii?

Dreptul la exercitarea libertăţii este propriu oricărui om, deoarece este inseparabil de demnitatea sa de persoană umană. Prin urmare, acest drept trebuie respectat mereu, îndeosebi în domeniul moral şi religios, şi trebuie să fie recunoscut şi ocrotit din punct de vedere civil în limitele binelui comun şi al ordinii publice juste.

1738
1747

 

366. Cum se încadrează libertatea umană în ordinea mântuirii?

Libertatea noastră este slăbită din cauza primului păcat. Slăbirea este şi mai agravată de păcatele succesive. Însă Cristos „pentru libertate ne‑a eliberat” (Gal 5,1). Cu harul său, Duhul Sfânt ne conduce la libertatea spirituală, pentru a ne face colaboratorii săi liberi în Biserică şi în lume.

1739‑1742
1748

 

367. Care sunt izvoarele moralităţii actelor umane?

Moralitatea actelor umane depinde de trei izvoare: de obiectul ales, adică un bine adevărat sau aparent; de intenţia subiectului care acţionează, adică de scopul pentru care el îndeplineşte acţiunea; de circumstanţele acţiunii, incluse fiind şi consecinţele.

1749‑1754
1757‑1758

 

368. Când este actul uman bun din punct de vedere moral?

Actul uman este bun din punct de vedere moral atunci când presupune în acelaşi timp bunătatea obiectului, a scopului şi a circumstanţelor. Obiectul ales poate, de unul singur, să vicieze o întreagă acţiune, chiar dacă intenţia este bună. Nu este permis a comite răul pentru ca să derive un bine. Un scop rău poate să corupă acţiunea, chiar dacă obiectul său este bun în sine. În schimb, un scop bun nu face bun un comportament care din cauza obiectului său este rău, deoarece scopul nu justifică mijloacele. Circumstanţele pot atenua sau mări responsabilitatea celui care acţionează, însă nu pot să modifice calitatea morală a actelor, nu fac niciodată bună o acţiune care este rea în sine.

1755‑1756
1759‑1760

 

369. Există acte care sunt mereu nepermise?

Există acte a căror alegere este întotdeauna nepermisă din cauza obiectului lor (de exemplu, înjurătura, omuciderea, adulterul). Alegerea lor presupune o dezordine a voinţei, adică un rău moral care nu poate fi justificat prin recurgerea la binele care ar putea eventual să derive.

1756, 1761

 

Moralitatea pasiunilor

370. Ce sunt pasiunile?

Pasiunile sunt sentimentele, emoţiile sau mişcările sensibilităţii – componente naturale ale psihologiei umane – care stimulează la a acţiona sau a nu acţiona în vederea a ceea ce este perceput ca bun sau ca rău. Principalele sunt iubirea şi ura, dorinţa şi teama, bucuria, tristeţea, supărarea. Pasiunea principală este iubirea, provocată de atracţia binelui. Nu se iubeşte decât binele, adevărat sau aparent.

1762‑1766
1771‑1772

 

371. Pasiunile sunt bune sau rele din punct de vedere moral?

Pasiunile, ca mişcări ale sensibilităţii, nu sunt nici bune nici rele în ele însele. Sunt bune atunci când contribuie la o acţiune bună; sunt rele în caz contrar. Ele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii.

1767‑1770
1773‑1775

 

Conştiinţa morală

372. Ce este conştiinţa morală?

Conştiinţa morală, prezentă în intimitatea persoanei, este o judecată a raţiunii, care, la momentul oportun, impune omului să facă binele şi să evite răul. Graţie ei, persoana umană percepe calitatea morală a unui act care trebuie îndeplinit sau este deja îndeplinit, permiţându‑i să‑şi asume responsabilitatea. Atunci când ascultă conştiinţa morală, omul prudent poate să audă glasul lui Dumnezeu care îi vorbeşte.

1776‑1780
1795‑1797

 

373. Ce implică demnitatea persoanei faţă de conştiinţa morală?

Demnitatea persoanei umane implică rectitudinea conştiinţei morale (adică să fie de acord cu ceea ce este corect şi bun conform raţiunii şi legii divine). Din cauza aceleiaşi demnităţi personale, omul nu trebuie să fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei şi nici nu trebuie împiedicat, în limitele binelui comun, să acţioneze în conformitate cu ea, mai ales în domeniul religios.

1780‑1782
1798

 

374. Cum se formează conştiinţa morală pentru a fi dreaptă şi vrednică de crezare?

Conştiinţa morală dreaptă şi vrednică de crezare se formează prin educare, prin asimilarea cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturii Bisericii. Este susţinută de darurile Duhului Sfânt şi ajutată de sfaturile persoanelor înţelepte. De asemenea, folosesc mult pentru formarea morală rugăciunea şi cercetarea cugetului.

1783‑1788
1799‑1800

 

375. Ce norme trebuie să urmeze mereu conştiinţa?

Există trei norme generale: 1) nu este permis niciodată să se facă răul pentru ca să derive un bine; 2) aşa numita Regulă de aur: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12); 3) dragostea trece mereu prin respectarea aproapelui şi a conştiinţei sale, chiar dacă aceasta nu înseamnă a accepta ca un bine ceea ce obiectiv este un rău.

1789

 

376. Conştiinţa morală poate da judecăţi eronate?

Persoana trebuie să asculte întotdeauna de judecata sigură a propriei conştiinţe, însă poate da şi judecăţi eronate, din motive care nu sunt întotdeauna lipsite de vinovăţia personală. Însă nu se poate imputa persoanei răul făcut din ignoranţă involuntară, chiar dacă el rămâne din punct de vedere obiectiv un rău. Deci este necesară strădania pentru a corecta conştiinţa morală de erorile sale.

1790‑1794
1801‑1802

 

Virtuţile

377. Ce este virtutea?

Virtutea este o dispoziţie obişnuită şi fermă de a face binele. „Scopul unei vieţi virtuoase constă în a deveni asemenea lui Dumnezeu” (Sfântul Grigore de Nyssa). Există virtuţi umane şi virtuţi teologale.

1803, 1833

 

378. Ce sunt virtuţile umane?

Virtuţile umane sunt perfecţiuni obişnuite şi stabile ale inteligenţei şi voinţei, care reglementează actele noastre, ordonează pasiunile şi îndreaptă conduita noastră în conformitate cu raţiunea şi cu credinţa. Obţinute şi întărite prin intermediul actelor bune din punct de vedere moral şi repetate, sunt purificate şi înălţate de harul divin.

1804
1810‑1811
1834, 1839

 

379. Care sunt principalele virtuţi umane?

Sunt virtuţile denumite cardinale, care le grupează pe toate celelalte şi care constituie bazele vieţii virtuoase. Ele sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea.

1805
1834

 

380. Ce este prudenţa?

Prudenţa dispune raţiunea ca să discearnă, în orice împrejurare, adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a‑l înfăptui. Ea conduce celelalte virtuţi, indicându‑le norma şi măsura.

1806
1835

 

381. Ce este dreptatea?

Dreptatea constă în voinţa constantă şi fermă de a da celorlalţi ceea ce li se cuvine. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”.

1807
1836

 

382. Ce este tăria?

Tăria asigură fermitatea în dificultăţi şi statornicia în căutarea binelui, ajungând până la capacitatea eventualei jertfe a propriei vieţi pentru o cauză justă.

1808
1837

 

383. Ce este cumpătarea?

Cumpătarea moderează atracţia plăcerilor, asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi face capabili de echilibru în folosirea bunurilor create.

1809
1838

 

384. Ce sunt virtuţile teologale?

Sunt virtuţile care au ca origine, motiv şi obiect nemijlocit pe însuşi Dumnezeu. Revărsate în om prin harul sfinţitor, ele ne fac capabili să trăim în relaţie cu Sfânta Treime şi întemeiază şi animă acţiunea morală a creştinului, dând viaţă virtuţilor umane. Sunt garanţia prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei umane.

1812‑1813
1840‑1841

 

385. Care sunt virtuţile teologale?

Virtuţile teologale sunt credinţa, speranţa şi dragostea.

1813

 

386. Ce este credinţa?

Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi în tot ceea ce el ne‑a revelat şi ceea ce Biserica ne propune să credem, pentru că Dumnezeu este adevărul însuşi. Prin credinţă omul se abandonează de bună voie lui Dumnezeu. De aceea, cel care crede caută să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu, deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal 5,6).

1814‑1816
1842

 

387. Ce este speranţa?

Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim şi aşteptăm de la Dumnezeu viaţa veşnică drept fericire a noastră, punându‑ne încrederea în promisiunile lui Cristos şi sprijinindu‑ne pe ajutorul harului Duhului Sfânt pentru a o merita şi a persevera până la sfârşitul vieţii pământeşti.

1817‑1821
1843

 

388. Ce este dragostea?

Dragostea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu. Isus face din ea porunca nouă, plinătatea Legii. Ea este „legătura desăvârşirii” (Col 3,14) şi fundamentul celorlalte virtuţi, care animă, inspiră şi ordonează: fără ea „nu sunt nimic” şi „nu‑mi foloseşte la nimic” (1Cor 13,1‑3).

1822‑1829
1844

 

389. Ce sunt darurile Duhului Sfânt?

Darurile Duhului Sfânt sunt dispoziţii permanente care îl fac pe om ascultător în urmarea inspiraţiilor divine. Ele sunt şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.

1830‑1831
1845

 

390. Ce sunt roadele Duhului Sfânt?

Roadele Duhului Sfânt sunt perfecţiuni plăsmuite în noi ca pârgă a gloriei veşnice. Tradiţia Bisericii enumeră douăsprezece: „Iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, fidelitatea, modestia, cumpătarea, castitatea” (Gal 5,22‑23 Vulg.).

1832

 

Păcatul

391. Ce presupune pentru noi primirea milostivirii lui Dumnezeu?

Ea presupune faptul că recunoaştem greşelile noastre, căindu‑ne de păcatele noastre. Însuşi Dumnezeu prin Cuvântul său şi prin Duhul său dezvăluie păcatele noastre, ne dăruieşte adevărul conştiinţei şi speranţa iertării.

1846‑1848
1870

 

392. Ce este păcatul?

Păcatul este „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă contrare legii veşnice” (Sfântul Augustin). Este o jignire adusă lui Dumnezeu, neascultând de iubirea sa. El răneşte natura omului şi atentează la solidaritatea umană. Cristos în pătimirea sa dezvăluie pe deplin gravitatea păcatului şi îl învinge prin milostivirea sa.

1849‑1851
1871‑1872

 

393. Există o diversitate de păcate?

Varietatea păcatelor este mare. Ele pot fi deosebite după obiectul lor sau după virtuţile şi poruncile cărora li se opun. Se pot referi direct la Dumnezeu, la aproapele sau la noi înşine. De asemenea, pot fi împărţite în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea.

1852‑1853
1873

 

394. Cum se împarte păcatul în ceea ce priveşte gravitatea?

Se împarte în păcat de moarte şi lesne‑iertător (venial).

1854

 

395. Când se comite păcatul de moarte?

Se comite păcatul de moarte atunci când există în acelaşi timp materia gravă, conştiinţa deplină şi consimţământul deliberat. Acest păcat distruge în noi dragostea, ne privează de harul sfinţitor şi ne conduce la moartea veşnică a iadului dacă nu ne căim. Este iertat în mod obişnuit prin sacramentele Botezului şi Pocăinţei sau Reconcilierii.

1855‑1861
1874

 

396. Când se comite păcatul lesne‑iertător?

Păcatul lesne‑iertător, care se deosebeşte în mod esenţial de păcatul de moarte, se comite atunci când există materie uşoară, sau chiar gravă, dar fără conştiinţă deplină sau consimţământ total. El nu rupe alianţa cu Dumnezeu, ci slăbeşte dragostea; manifestă o afecţiune dezordonată faţă de bunurile create; împiedică progresele sufletului în exercitarea virtuţilor şi în practicarea binelui moral; e vrednic de pedepse purificatoare vremelnice.

1862‑1864
1875

 

397. Cum proliferează păcatul în noi?

Păcatul duce la obişnuinţa păcatului şi repetarea sa dă naştere viciului.

1865, 1876

 

398. Ce sunt viciile?

Viciile, fiind contrariul virtuţilor, sunt obişnuinţe perverse care, întunecând conştiinţa, înclină spre rău. Viciile pot fi legate de cele şapte păcate aşa‑numite capitale, care sunt: mândria, zgârcenia, necurăţia, invidia, lăcomia, mânia şi lenea.

1866‑1867

 

399. Există o responsabilitate a noastră în păcatele comise de alţii?

Există această responsabilitate atunci când cooperăm la ele în mod vinovat.

1868

 

400. Ce sunt structurile de păcat?

Sunt situaţii sociale sau instituţii contrare legii divine, expresie şi efect al păcatelor personale.

1869

 

Capitolul al doilea

Comunitatea umană

Persoana şi societatea

401. În ce constă dimensiunea socială a omului?

Împreună cu chemarea personală la fericire, omul are dimensiunea socială ca şi componentă esenţială a naturii sale şi a vocaţiei sale. Într‑adevăr, toţi oamenii sunt chemaţi la acelaşi scop, Dumnezeu însuşi; există o anumită asemănare între comuniunea persoanelor divine şi fraternitatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei în adevăr şi în dragoste; iubirea faţă de aproapele este inseparabilă de iubirea faţă de Dumnezeu.

1877‑1880
1890‑1891

 

402. Care este raportul între persoană şi societate?

Persoana este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale. Anumite societăţi, cum ar fi familia şi comunitatea civică îi sunt necesare. Sunt utile şi alte asociaţii, atât în interiorul comunităţilor politice cât şi pe plan internaţional, respectând principiul subsidiarităţii.

1881‑1882
1892‑1893

 

403. Ce indică principiul subsidiarităţii?

Acest principiu indică faptul că o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viaţa internă a unei societăţi de ordin inferior, privând‑o de competenţele ei, ci trebuie mai degrabă să o susţină în caz de necesitate.

1883‑1885
1894

 

404. Ce mai cere o convieţuire umană autentică?

Recere să se respecte dreptatea şi justa ierarhie a valorilor, precum şi să se subordoneze dimensiunile materiale şi instinctive dimensiunilor interioare şi spirituale. Îndeosebi, acolo unde păcatul perverteşte climatul social trebuie să se facă apel la convertirea inimilor şi la harul lui Dumnezeu, pentru a obţine schimbări sociale care să fie realmente în slujba oricărei persoane şi a întregii persoane. Dragostea, care cere şi face capabili de practicarea dreptăţii, este cea mai mare poruncă socială.

1886‑1889
1895‑1896

 

Participarea la viaţa socială

405. Pe ce se întemeiază autoritatea în societate?

Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate legitimă, care să asigure ordinea şi să contribuie la realizarea binelui comun. Această autoritate îşi găseşte fundamentul în natura umană, deoarece corespunde ordinii stabilite de Dumnezeu.

1897‑1902
1918‑1920

 

406. Când este exercitată autoritatea în mod legitim?

Autoritatea este exercitată în mod legitim atunci când acţionează pentru binele comun şi pentru a‑l obţine foloseşte mijloace permise din punct de vedere moral. De aceea, regimurile politice trebuie să fie determinate de decizia liberă a cetăţenilor şi trebuie să respecte principiul „statului de drept”, în care legea este suverană, şi nu voinţa arbitrară a oamenilor. Legile nedrepte şi măsurile contrare ordinii morale nu obligă în conştiinţă.

1901
1903‑1904
1921‑1922

 

407. Ce este binele comun?

Prin bine comun se înţelege ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să‑şi atingă perfecţiunea.

1905‑1906
1924

 

408. Ce presupune binele comun?

Binele comun presupune: respectarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale persoanei; dezvoltarea bunurilor spirituale şi vremelnice ale persoanelor şi ale societăţii; pacea şi securitatea tuturor.

1907‑1909
1925

 

409. Unde se realizează în mod mai relevant binele comun?

Realizarea cea mai completă a binelui comun se găseşte în acele comunităţi politice care apără şi promovează binele cetăţenilor şi al grupurilor intermediare, fără a uita binele universal al familiei umane.

1910‑1912
1927

 

410. Cum participă omul la realizarea binelui comun?

Fiecare om, în funcţie de locul şi rolul pe care îl ocupă, participă la promovarea binelui comun, respectând legile drepte şi implicându‑se în domeniile care recer asumarea unei responsabilităţi personale, cum ar fi grija faţă de propria familie şi angajare în munca proprie. Cetăţenii trebuie, pe cât este posibil, să ia parte activă la viaţa publică.

1913‑1917
1926

 

Dreptatea socială

411. Cum asigură societatea dreptatea socială?

Societatea asigură dreptatea socială atunci când respectă demnitatea şi drepturile persoanei, scop propriu al aceleiaşi societăţi. De asemenea, societatea urmăreşte dreptatea socială, care este legată de binele comun şi exercitarea autorităţii, atunci când realizează condiţiile ce permit asociaţiilor şi indivizilor să obţină ceea ce au dreptul.

1928‑1933
1943‑1944

 

412. Pe ce se întemeiază egalitatea dintre oameni?

Toţi oamenii se bucură de o demnitate egală şi de drepturi fundamentale, deoarece, creaţi după chipul Dumnezeului unic şi înzestraţi cu acelaşi suflet raţional, au aceeaşi natură şi origine şi sunt chemaţi în Cristos, unicul mântuitor, la aceeaşi fericire veşnică.

1934‑1935
1945

 

413. Cum trebuie evaluate inegalităţile dintre oameni?

Există inegalităţi nedrepte, economice şi sociale, care lovesc milioane de fiinţe umane; ele sunt în contradicţie făţişă cu Evanghelia, contrare dreptăţii, demnităţii persoanelor, păcii. Dar există şi diferenţe între oameni cauzate de diferiţi factori, care intră în planul lui Dumnezeu. Într‑adevăr, el vrea ca fiecare să primească de la alţii ceea ce are nevoie, iar cei care au „talanţi” deosebiţi să‑i împartă cu ceilalţi. Aceste diferenţe încurajează şi adesea obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoinţă şi la împărtăşire şi incită culturile să se îmbogăţească reciproc.

1936‑1938
1946‑1947

 

414. Cum se exprimă solidaritatea umană?

Solidaritatea, care provine din fraternitatea umană şi creştină, se exprimă înainte de toate în repartizarea justă a bunurilor, în remunerarea corectă a muncii şi în angajarea pentru o ordine socială mai dreaptă. Virtutea solidarităţii realizează şi împărtăşirea bunurilor spirituale ale credinţei, mai importante decât cele materiale.

1939‑1942
1948

 

Capitolul al treilea

Mântuirea lui Dumnezeu: legea şi harul

Legea morală

415. Ce este legea morală?

Legea morală este lucrarea înţelepciunii divine. Ea prescrie omului căile, normele de conduită care conduc la fericirea promisă şi interzice căile ce îndepărtează de Dumnezeu.

1950‑1953
1975‑1978

 

416. În ce constă legea morală naturală?

Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într‑o participare la înţelepciunea şi la bunătatea lui Dumnezeu şi exprimă simţul moral originar, care îi permite omului să discearnă, prin raţiune, binele şi răul. Ea este universală şi neschimbătoare şi pune bazele obligaţiilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, ca şi ale comunităţii umane şi chiar ale legii civile.

1954‑1960
1978‑1979

 

417. Este percepută de toţi această lege?

Din cauza păcatului, legea naturală nu este percepută mereu şi de toţi cu aceeaşi claritate şi nemijlocire.

1960

 

Pentru aceasta, Dumnezeu „a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu reuşeau să citească în inimile lor” (Sfântul Augustin).

 

418. Ce raport este între legea naturală şi legea veche?

Legea veche este primul stadiu al legii revelate. Ea exprimă multe adevăruri care sunt, din punct de vedere natural, accesibile raţiunii şi care se găsesc în felul acesta afirmate şi autentificate în alianţele mântuirii. Prescrierile sale morale, care sunt rezumate în cele zece porunci, pun fundamentul vocaţiei omului, interzic ceea ce este contrar iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi stabilesc ceea ce îi este esenţial.

1961‑1962
1980

 

419. Cum se încadrează Legea veche în planul mântuirii?

Legea veche permite cunoaşterea multor adevăruri accesibile raţiunii, arată ceea ce trebuie sau nu trebuie făcut şi, mai ales, aşa cum face un pedagog înţelept, pregăteşte şi dispune la convertire şi la primirea evangheliei. Totuşi, deşi este sfântă, spirituală şi bună, legea veche este încă imperfectă, deoarece nu dă de la sine forţa şi harul Duhului pentru a o împlini.

1963‑1964
1982

 

420. Ce este legea cea nouă sau legea evanghelică?

Legea cea nouă sau legea evanghelică, proclamată şi realizată de Cristos, este plinătatea şi împlinirea legii divine, naturale şi revelate. Ea este rezumată în porunca de a‑l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele şi de a ne iubi aşa cum ne‑a iubit Cristos; există şi o realitate interioară omului: harul Duhului Sfânt care face posibilă o asemenea iubire. Este „legea libertăţii” (Iac 1,25), pentru că ne face să acţionăm în mod spontan sub impulsul dragostei.

1965‑1972
1983‑1985

 

„Legea cea nouă este îndeosebi acelaşi har al Duhului Sfânt, care este dăruit celor care cred în Cristos” (Sfântul Toma de Aquino).

 

421. Unde se găseşte legea cea nouă?

Legea cea nouă se găseşte în toată viaţa şi predicarea lui Cristos şi în cateheza morală a apostolilor: predica de pe munte este principala ei exprimare.

1971‑1974
1986

 

Har şi îndreptăţire

422. Ce este îndreptăţirea?

Îndreptăţirea este lucrarea prin excelenţă a iubirii lui Dumnezeu. Este acţiunea milostivă şi gratuită a lui Dumnezeu, care şterge păcatele noastre şi ne face drepţi şi sfinţi în toată fiinţa noastră. Aceasta are loc prin harul Duhului Sfânt, care ne‑a fost meritat de pătimirea lui Cristos şi ne este dăruit prin Botez. Îndreptăţirea dă început la răspunsul liber al omului, adică la credinţa în Cristos şi la colaborarea cu harul Duhului Sfânt.

1987‑1995
2017‑2020

 

423. Ce este harul care îndreptăţeşte?

Harul este darul gratuit pe care Dumnezeu ni‑l dă pentru a ne face părtaşi de viaţa sa trinitară şi capabili să acţionăm din iubire faţă de el. Este numit har habitual, sau sfinţitor sau îndumnezeitor, pentru că ne sfinţeşte şi ne îndumnezeieşte. Este supranatural, pentru că depinde în întregime de iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi depăşeşte capacităţile inteligenţei şi forţele omului. Deci scapă experienţei noastre.

1996‑1998,
2005
2021

 

424. Ce alte tipuri de har există?

În afară de harul habitual, există: harurile actuale (daruri în funcţie de împrejurări); harurile sacramentale (darurile proprii fiecărui sacrament); harurile speciale sau carismele (care au ca scop binele comun al Bisericii), între care harurile stării, care însoţesc exercitarea slujirilor ecleziale şi a responsabilităţilor vieţii.

1999‑2000
2003‑2004
2023‑2024

 

425. Care este raportul dintre har şi libertatea omului?

Harul previne, pregăteşte şi trezeşte răspunsul liber al omului. El răspunde la aspiraţiile profunde ale libertăţii umane, o invită la cooperare şi o conduce la perfecţiune.

2001‑2002

 

426. Ce este meritul?

Meritul este ceea ce dă dreptul la răsplată pentru o acţiune bună. Faţă de Dumnezeu, omul, în sine, nu poate merita nimic, de vreme ce a primit totul de la el în mod gratuit. Totuşi, Dumnezeu îi dă posibilitatea de a obţine merite prin unirea cu dragostea lui Cristos, izvor al meritelor noastre în faţa lui Dumnezeu. De aceea, meritele faptelor bune trebuie să fie atribuite înainte de toate harului lui Dumnezeu şi apoi voinţei libere a omului.

2006‑2010
2025‑2026

 

427. Ce bunuri putem merita?

Sub mişcarea Duhului Sfânt putem merita, pentru noi înşine şi pentru alţii, harurile folositoare pentru a ne sfinţi şi pentru a ajunge la viaţa veşnică, precum şi bunurile vremelnice potrivite pentru noi conform planului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate merita harul iniţial, cel care se află la originea convertirii şi a îndreptăţirii.

2010‑2011
2027

 

428. Suntem chemaţi cu toţii la sfinţenia creştină?

Toţi credincioşii sunt chemaţi la sfinţenia creştină. Ea este plinătate a vieţii creştine şi perfecţiune a dragostei şi se realizează în unirea intimă cu Cristos şi, în el, cu Preasfânta Treime. Drumul de sfinţire a creştinului, după ce a trecut prin cruce, îşi va avea împlinirea în învierea finală a celor drepţi, în care Dumnezeu va fi totul în toate lucrurile.

2012‑2016
2028‑2029

 

Biserica, mamă şi învăţătoare

429. În ce mod hrăneşte Biserica viaţa morală a creştinului?

Biserica este comunitatea în care creştinul primeşte cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile „Legii lui Cristos” (Gal 6,2); primeşte harul sacramentelor; se uneşte la jertfa euharistică a lui Cristos, în aşa fel încât viaţa sa morală să fie un cult spiritual; învaţă exemplul de sfinţenie al Fecioarei Maria şi al sfinţilor.

2030‑2031
2047

 

430. De ce intervine magisteriul Bisericii în domeniul moral?

Pentru că este datoria magisteriului Bisericii să predice credinţa care trebuie crezută şi practicată în viaţă. Această datorie se extinde şi la prescrierile specifice ale legii naturale, pentru că respectarea lor este necesară pentru mântuire.

2032‑2040
2049‑2051

 

431. Ce finalităţi au poruncile Bisericii?

Cele cinci porunci ale Bisericii au ca scop să garanteze credincioşilor minimul indispensabil de spirit de rugăciune, de viaţă sacramentală, de angajare morală şi de creştere a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

2041
2048

 

432. Care sunt poruncile Bisericii?

Ele sunt: 1) Să participi la Liturghie duminica şi în celelalte sărbători de poruncă şi să te abţii de la munci şi activităţi care ar putea să împiedice sfinţirea acestor zile; 2) Să‑ţi mărturiseşti propriile păcate, primind sacramentul Reconcilierii, cel puţin o dată pe an; 3) Să primeşti sacramentul Euharistiei cel puţin la Paşti; 4) Să nu mănânci carne şi să  respecţi postul în zilele stabilite de Biserică; 5) Să vii în ajutorul necesităţilor materiale ale Bisericii, după propriile posibilităţi.

2042‑2043

 

433. Pentru ce este indispensabilă viaţa morală a creştinilor pentru vestirea evangheliei?

Deoarece cu viaţa lor conformă cu Domnul Isus creştinii atrag pe oameni la credinţa în adevăratul Dumnezeu, edifică Biserica, imprimă în lume spiritul evangheliei şi grăbesc venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

2044‑2046

 

Secţiunea a doua

Cele zece porunci

 

Exod

20,2‑17

Deuteronom

5,6‑21

Formula

catehetică

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te‑a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te‑a scos din ţara Egiptului şi din casa robiei. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău:
Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu‑ţi faci chip cioplit şi nimic ce să înfăţişeze lucrurile care sunt sus în cer sau jos pe pământ, sau în apele care sunt sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie a celor care mă urăsc, şi mă îndur până la al miilea neam de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine... 1. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine şi să nu‑ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va lua în zadar numele lui. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar. 2. Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.
Adu‑ţi aminte de ziua de odihnă, ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să‑şi faci toate muncile tale, dar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu lucrezi în acea zi nimic, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vitele tale, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s‑a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit‑o. Păzeşte ziua sabatului ca să o sfinţeşti. 3. Adu‑ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti mult în ţara pe care ţi‑o dă Domnul Dumnezeul tău. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. 4. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să‑ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.
Să nu ucizi. Să nu ucizi. 5. Să nu ucizi.
Să nu săvârşeşti adulter. Să nu săvârşeşti adulter. 6. Să nu faci fapte necurate.
Să nu furi. Să nu furi. 7. Să nu furi.
Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău. Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău. 8. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici servitorul, nici servitoarea, nici boul, nici măgarul şi nici un lucru ce este al aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Să nu doreşti nimic din ce este al aproapelui tău.

9. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.

 

434. „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” (Mt 19,16).

Tânărului care i‑a pus această întrebare, Isus îi răspunde: „Dacă vrei să intri în viaţă, respectă poruncile” şi apoi adaugă: „Vino şi urmează‑mă” (Mt 19,17.21). A‑l urma pe Isus implică respectarea poruncilor. Legea nu este abolită, omul este invitat să o regăsească în persoana învăţătorului divin, care o realizează în mod perfect în el însuşi, îi revelează semnificaţia deplină şi îi atestă caracterul peren.

2052‑2054
2075‑2076

 

435. Cum interpretează Isus legea?

Isus o interpretează la lumina dublei şi unicei porunci a dragostei, plinătatea Legii: „Să‑l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mt 22,37‑40).

2055

436. Ce înseamnă „decalog”?

Decalog înseamnă „zece cuvinte” (Ex 34,28). Aceste cuvinte rezumă legea dăruită de Dumnezeu poporului lui Israel în contextul alianţei încheiate prin Moise. El, prezentând poruncile iubirii faţă de Dumnezeu (primele trei) şi faţă de aproapele (celelalte şapte), trasează pentru poporul ales şi pentru fiecare în particular drumul unei vieţi eliberate din sclavia păcatului.

2056‑2057

 

437. Care este legătura decalogului cu alianţa?

Decalogul se înţelege la lumina alianţei, în care Dumnezeu se revelează, făcând cunoscută voinţa sa. Prin respectarea poruncilor, poporul exprimă propria apartenenţă la Dumnezeu şi răspunde cu recunoştinţă la iniţiativa sa de iubire.

2058‑2063
2077

 

438. Ce importanţă dă Biserica decalogului?

Fidelă Scripturii şi exemplului lui Isus, Biserica recunoaşte decalogului o importanţă şi o semnificaţie fundamentale. Creştinii sunt obligaţi să‑l respecte.

2064‑2068

 

439. De ce decalogul constituie o unitate organică?

Cele zece porunci constituie un ansamblu organic şi de nedespărţit, pentru că fiecare poruncă trimite la celelalte şi la tot decalogul. De aceea, a încălca o poruncă înseamnă a încălca întreaga Lege.

2069
2079

 

440. De ce decalogul obligă sub păcat grav?

Pentru că enunţă obligaţiile fundamentale ale omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

2072‑2073
2081

 

441. Este posibilă respectarea decalogului?

Da, deoarece Cristos, fără de care nu putem face nimic, ne face capabili să‑l respectăm, cu darul Duhului său şi al harului său.

2074
2082

 

Capitolul întâi

„Să‑l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,

din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”

Porunca întâi:
eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
să nu ai alţi dumnezei în afară de mine,
să nu‑ţi faci chip cioplit ca să te închini lui

 

442. Ce înseamnă afirmaţia lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ex 20,2)?

Pentru cel credincios înseamnă să păzească şi să înfăptuiască cele trei virtuţi teologale şi să evite păcatele care li se opun. Credinţa crede în Dumnezeu şi respinge ceea ce îi este contrar, cum ar fi, de exemplu, îndoiala voluntară, necredinţa, erezia, apostazia, schisma. Speranţa aşteaptă cu încredere vederea fericită a lui Dumnezeu şi ajutorul său, evitând disperarea şi prezumţia. Dragostea îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate: aşadar trebuie respinse indiferenţa, nerecunoştinţa, lâncezeala, lenea sau indolenţa spirituală şi ura faţă de Dumnezeu, care se naşte din orgoliu.

2083‑2094
2133‑2134

 

443. Ce presupune cuvântul Domnului: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji” (Mt 4,10)?

Presupune: adorarea lui Dumnezeu ca stăpân peste tot ceea ce există; a‑i da cultul datorat în mod individual şi comunitar; a‑l ruga cu expresii de laudă, de mulţumire şi de implorare; a‑i oferi jertfe, mai ales cea spirituală a propriei vieţi, în unire cu jertfa desăvârşită a lui Cristos; a menţine promisiunile şi voturile făcute lui.

2095‑2105
2135‑2136

 

444. În ce mod realizează persoana dreptul propriu de a‑i aduce cult lui Dumnezeu în adevăr şi în libertate?

Fiecare om are dreptul şi obligaţia morală să caute adevărul, în special în ceea ce‑l priveşte pe Dumnezeu şi Biserica sa şi, o dată cunoscut, să‑l îmbrăţişeze şi să‑l păzească în mod fidel, aducând lui Dumnezeu un cult autentic. În acelaşi timp, demnitatea persoanei umane cere ca, în ceea ce priveşte religia, nimeni să nu fie forţat să acţioneze împotriva propriei conştiinţe, nici să nu fie împiedicat, în limitele juste ale ordinii publice, să acţioneze în conformitate cu ea, în privat sau în public, în mod individual sau în formă asociativă.

2104‑2109
2137

 

445. Ce interzice Dumnezeu atunci când porunceşte: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine” (Ex 20,2)?

Această poruncă interzice:
politeismul
 şi idolatria, care divinizează o creatură, puterea, banul, ba chiar şi pe diavol;
superstiţia
, care este o deviere a cultului datorat adevăratului Dumnezeu şi care se exprimă şi în diferitele forme de divinaţie, magie, vrăjitorie şi spiritism;
impietatea
 care se exprimă în ispitirea lui Dumnezeu prin cuvinte sau fapte; în sacrilegiu, care profanează persoane sau lucruri sacre mai ales Euharistia; în simonie, care este voinţa de a cumpăra sau a vinde realităţi spirituale;
ateismul
, care respinge existenţa lui Dumnezeu, întemeindu‑se adesea pe o falsă concepţie a autonomiei umane;
agnosticismul
, pentru care nu se poate şti nimic despre Dumnezeu şi care cuprinde indiferentismul şi ateismul practic.

2110‑2128
2138‑2140

446. Porunca lui Dumnezeu: „Să nu‑ţi faci chip cioplit…” (Ex 20,3) interzice cultul imaginilor?

În Vechiul Testament prin această poruncă se interzicea reprezentarea Dumnezeului absolut transcendent. Începând de la întruparea Fiului lui Dumnezeu, cultul creştin al imaginilor sacre este justificat (aşa cum afirmă Conciliul al II‑lea din Niceea, din anul 787), deoarece se întemeiază pe misterul Fiului lui Dumnezeu făcut om, în care Dumnezeul transcendent se face vizibil. Nu este vorba de o adorare a imaginii, ci de o venerare a celui care este reprezentat în ea: Cristos, Fecioara Maria, îngerii şi sfinţii.

2129‑2132
2141

 

Porunca a doua:

Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar

447. Cum se respectă sfinţenia numelui lui Dumnezeu?

Numele sfânt al lui Dumnezeu se respectă prin invocarea, binecuvântarea, lauda şi preamărirea sa. Aşadar, trebuie evitate abuzul de a face apel la numele lui Dumnezeu pentru a justifica o crimă şi orice folosire nepotrivită a numelui său, cum este înjurătura, care prin natura sa este un păcat grav; blestemele şi infidelitatea faţă de promisiunile făcute în numele lui Dumnezeu.

2142‑2149
2160‑2162

 

448. De este interzis jurământul fals?

Pentru că în felul acesta este chemat în cauză Dumnezeu, care este însuşi adevărul, ca martor al unei minciuni.

2150‑2151
2163‑2164

 

„Nu juraţi nici pe Creator, nici pe creatură, decât în adevăr, dacă este nevoie şi cu respect” (Sfântul Ignaţiu de Loyola).

 

449. Ce este sperjurul?

Sperjurul înseamnă a face, sub jurământ, o promisiune cu intenţia de a nu o ţine, sau a viola promisiunea făcută sub jurământ. Este un păcat grav împotriva lui Dumnezeu care este mereu fidel faţă de promisiunile sale.

2152‑2155

 

Porunca a treia:

Adu‑ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului

450. De ce Dumnezeu „a binecuvântat ziua de odihnă şi a sfinţit‑o” (Ex 20,11)?

Pentru că în ziua de odihnă se comemorează odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a creaţiei, precum şi eliberarea Israelului din sclavia Egiptului şi a alianţei pe care Dumnezeu a încheiat‑o cu poporul său.

2168‑2172
2189

 

451. Cum se comportă Isus faţă de ziua de sâmbătă?

Isus recunoaşte sfinţenia zilei de sâmbătă şi, cu autoritatea sa divină, îi dă o interpretare autentică: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27).

2173

 

452. Pentru ce motive, pentru creştini, sâmbăta a fost înlocuită de duminică?

Pentru că duminica este ziua învierii lui Cristos. Ca „prima zi a săptămânii” (Mc 16,2), ea aminteşte de prima creaţie; ca „ziua a opta”, care urmează după sâmbătă, semnifică noua creaţie, inaugurată cu învierea lui Cristos. Astfel, a devenit, pentru creştini, prima din toate zilele şi din toate sărbătorile: ziua Domnului, în care el, cu Paştele său, duce la împlinire adevărul spiritual al sâmbetei ebraice şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu.

2174‑2176
2190‑2191

 

453. Cum se sfinţeşte duminica?

Creştinii sfinţesc duminica şi celelalte sărbători de poruncă participând la Euharistia Domnului şi abţinându‑se şi de la acele activităţi care îi împiedică să dea cult lui Dumnezeu şi tulbură bucuria proprie a zilei Domnului sau odihna necesară a minţii şi a trupului. Sunt permise activităţile legate de necesităţile familiare sau de servicii de mare utilitate socială, cu condiţia să nu creeze obişnuinţe care prejudiciază sfinţirea duminicii, viaţa de familie şi sănătatea.

2177‑2185
2192‑2193

 

454. Pentru ce este important ca duminica să fie recunoscută legal ca zi de sărbătoare?

Pentru ca tuturor să le fie dată posibilitatea reală de a se bucura de odihnă suficientă şi de timp liber care să le permită să se îngrijească de viaţa religioasă, familială, culturală şi socială; de a dispune de un timp propice pentru meditaţie, reflecţie, tăcere şi studiu; de a se dedica faptelor de binefacere, îndeosebi în favoarea bolnavilor şi a bătrânilor.

2186‑2188
2194‑2195

 

Capitolul al doilea

„Să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

Porunca a patra:
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta
ca să‑ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ

455. Ce porunceşte porunca a patra?

Ea porunceşte să‑i cinstim şi să‑i respectăm pe părinţii noştri şi pe cei pe care Dumnezeu i‑a investit cu autoritatea sa, pentru binele nostru.

2196‑2200
2247‑2248

 

456. Care este natura familiei în planul lui Dumnezeu?

Un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie formează împreună cu copiii lor o familie. Dumnezeu a instituit familia şi a înzestrat‑o cu constituţia ei fundamentală. Căsătoria şi familia sunt orânduite pentru binele soţilor şi pentru procrearea şi educarea copiilor. Între membrii unei familii se stabilesc relaţii personale şi responsabilităţi primordiale. În Cristos, familia devine Biserică domestică, pentru că este comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire.

2201‑2205
2249

 

457. Ce loc ocupă familia în societate?

Familia este celula originară a societăţii umane şi precede orice recunoaştere din partea autorităţii publice. Principiile şi valorile familiale constituie fundamentul vieţii sociale. Viaţa de familie este o iniţiere la viaţa societăţii.

2207‑2208

 

458. Ce obligaţii are societatea faţă de familie?

Societatea are obligaţia de a susţine şi consolida căsătoria şi familia, respectând şi principiul de subsidiaritate. Puterile publice trebuie să respecte, să ocrotească şi să favorizeze adevărata natură a căsătoriei şi a familiei, morala publică, drepturile părinţilor şi prosperitatea domestică.

2209‑2213
2250

 

459. Care sunt obligaţiile copiilor faţă de părinţi?

Faţă de părinţi, copiii trebuie să aibă respect (evlavie filială), recunoştinţă, docilitate şi ascultare, contribuind astfel, şi prin relaţiile bune între fraţi şi surori, la creşterea armoniei şi sfinţeniei întregii vieţi familiale. Atunci când părinţii s‑ar afla în situaţii de lipsă, de boală, de singurătate sau de bătrâneţe, copiii adulţi le datorează ajutorul lor moral şi material.

2214‑2220
2251

 

460. Care sunt obligaţiile părinţilor faţă de copii?

Părtaşi de paternitatea divină, părinţii sunt pentru copii primii responsabili ai educaţiei şi primii vestitori ai credinţei. Ei au obligaţia de a‑i iubi şi a‑i respecta pe copii ca persoane şi ca fii ai lui Dumnezeu şi de a se îngriji, pe cât posibil, de nevoile lor materiale şi spirituale, alegând pentru ei o şcoală potrivită şi ajutându‑i cu sfaturi prudente în alegerea profesiunii şi a stării de viaţă. Îndeosebi, au misiunea de a‑i educa în credinţa creştină.

2221‑2231

 

461. Cum îi educă părinţii pe copiii lor la credinţa creştină?

Îndeosebi cu exemplul, rugăciunea, cateheza familială şi participarea la viaţa eclezială.

2252‑2253

 

462. Legăturile familiale sunt un bine absolut?

Legăturile familiale, chiar dacă sunt importante, nu sunt absolute, pentru că prima vocaţie a creştinului este de a‑l urma pe Isus, iubindu‑l: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cine îşi iubeşte fiica sau fiul mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37). Părinţii trebuie să favorizeze cu bucurie urmarea lui Isus din partea copiilor lor, în orice stare de viaţă, chiar în viaţa consacrată sau în slujirea preoţească.

2232‑2233

 

463. Cum trebuie exercitată autoritatea în diferitele domenii ale vieţii sociale?

Trebuie exercitată întotdeauna ca o slujire, respectând drepturile fundamentale ale omului, o justă ierarhie a valorilor, legile, dreptatea distributivă şi principiul subsidiarităţii. În exercitarea autorităţii, fiecare trebuie să caute interesul comunităţii, şi nu propriul interes, şi trebuie să se inspire în deciziile sale din adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume.

2234‑2237
2254

 

464. Care sunt obligaţiile cetăţenilor faţă de autorităţile civile?

Cei care sunt supuşi autorităţii trebuie să‑i considere pe superiorii lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, oferindu‑le colaborarea leală pentru buna funcţionare a vieţii publice şi sociale. Aceasta presupune iubirea şi slujirea patriei, dreptul şi datoria de a vota, plătirea impozitelor, apărarea ţării şi dreptul la o critică mereu constructivă.

2238‑2241
2255

 

465. Când nu trebuie să asculte cetăţeanul de autorităţile civile?

Cetăţeanul nu trebuie, în conştiinţă, să asculte atunci când legile autorităţilor civile se opun la exigenţele ordinii morale: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29).

2242‑2243
2256

 

Porunca a cincia:

Să nu ucizi

466. Pentru ce trebuie respectată viaţa umană?

Pentru că este sacră. Încă de la începutul său, ea presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într‑o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Nimănui nu‑i este permis să distrugă în mod direct o fiinţă umană nevinovată, acest lucru fiind în mod grav contrar demnităţii persoanei şi sfinţeniei Creatorului: „Să nu ucizi pe cel nevinovat, nici pe cel drept” (Ex 23,7).

2258‑2262
2320

 

467. De ce nu se împotriveşte acestei norme legitima apărare a persoanelor şi a societăţii?

Deoarece prin legitima apărare se actualizează alegerea de a apăra şi de a valoriza dreptul la viaţa proprie sau a altuia, şi nu alegerea de a ucide. Legitima apărare, pentru cel care are responsabilitate faţă de viaţa altuia, poate fi şi o obligaţie gravă. Totuşi, ea nu trebuie să ducă la o folosire a violenţei mai mare decât este necesară.

2263‑2265

 

468. La ce foloseşte o pedeapsă?

O pedeapsă, aplicată de o autoritate publică legitimă, are scopul de a repara dezordinea introdusă de greşeală, de a apăra ordinea publică şi siguranţa persoanelor, de a contribui la corectarea celui vinovat.

2266

 

469. Ce pedeapsă se poate aplica?

Pedeapsa aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea delictului. Astăzi, ca urmare a posibilităţii de care dispune statul pentru a reprima delictul făcându‑l inofensiv pe vinovat, cazurile de necesitate absolută de pedeapsă cu moartea „sunt de acum foarte rare, dacă nu chiar practic inexistente” (Evangelium vitae). Atunci când mijloacele nesângeroase sunt suficiente, autoritatea se va limita la aceste mijloace, pentru că acestea corespund mai bine condiţiilor concrete ale binelui comun, sunt mai conforme cu demnitatea persoanei şi nu‑i iau definitiv vinovatului posibilitatea de a se corecta.

2267

 

470. Ce interzice porunca a cincea?

Porunca a cincea interzice cele ce se împotrivesc în mod grav legii morale:
omuciderea directă şi voluntară
 şi cooperarea la ea;
avortul direct
, voit ca scop şi ca mijloc, precum şi cooperarea la avort, sub pedeapsa excomunicării, pentru că fiinţa umană, încă de la zămislirea sa, trebuie respectată şi ocrotită în mod absolut în integritatea sa;
eutanasia directă
, care constă în a pune capăt vieţii persoanelor handicapate, bolnave sau aproape de moarte, printr‑o faptă sau prin omiterea unei acţiuni datorate;
sinuciderea
 şi cooperarea voluntară la ea, deoarece este o ofensă gravă adusă iubirii juste faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de aproapele: cât priveşte responsabilitatea, ea poate să fie agravată din cauza scandalului sau atenuată de tulburări psihice deosebite sau de temeri grave.

2268‑2283
2321‑2326

 

471. Ce proceduri medicale sunt permise, atunci când moartea este considerată iminentă?

Îngrijirile care sunt de obicei datorate unei persoane bolnave nu pot fi întrerupte în mod legitim. În schimb, sunt legitime folosirea de analgezice, care nu au ca scop moartea, şi renunţarea „la înverşunarea terapeutică”, adică la folosirea de proceduri medicale excesive şi fără speranţă raţională într‑un rezultat pozitiv.

2278‑2279

 

472. Pentru ce societatea trebuie să ocrotească orice embrion?

Dreptul inalienabil la viaţă al oricărui individ uman, încă de la zămislirea sa, este un element constitutiv al societăţii civile şi al legislaţiei sale. Atunci când statul nu depune toate eforturile în slujba drepturilor tuturor şi îndeosebi ale celor mai slabi, între care cei zămisliţi şi încă nenăscuţi, sunt ameninţate înseşi fundamentele unui stat de drept.

2273‑2274

473. Cum se evită scandalul?

Scandalul, care constă în a face pe alţii să comită un rău, se evită respectând sufletul şi trupul persoanei. Dacă în mod deliberat sunt induşi alţii să păcătuiască în mod grav, se comite un păcat grav.

2284‑2287

 

474. Ce obligaţie avem faţă de trup?

Trebuie să avem o grijă raţională faţă de sănătatea fizică, proprie şi a altuia, evitând totuşi cultul trupului şi orice fel de excese. De asemenea, trebuie evitate folosirea stupefiantelor, care provoacă daune foarte grave sănătăţii şi vieţii umane, şi abuzul în mâncare, alcool, tabac şi medicamente.

2288‑2291

 

475. Când sunt legitime din punct de vedere moral experimentele ştiinţifice, medicale sau psihologice pe persoane sau pe grupuri umane?

Sunt legitime din punct de vedere moral dacă sunt în slujba binelui integral al persoanei şi al societăţii, fără riscuri disproporţionate pentru viaţa şi integritatea fizică şi psihică a subiecţilor, informaţi cum se cuvine şi care‑şi dau acordul.

2292‑2295

 

476. Sunt permise transplantul şi donarea de organe, înainte şi după moarte?

Transplantul de organe este acceptabil din punct de vedere moral, cu acordul donatorului şi fără riscuri excesive pentru el. Pentru actul nobil de donare a organelor după moarte trebuie să fie constatată în mod deplin moartea reală a donatorului.

2296

 

477. Care practici nu respectă integritatea corporală a persoanei umane?

Ele sunt: răpirile şi sechestrele de persoane, terorismul, tortura, violenţele, sterilizarea directă. Amputările şi mutilările unei persoane sunt permise din punct de vedere moral numai pentru scopuri terapeutice indispensabile ale persoanei respective.

2297‑2298

 

478. Care sunt grijile datorate celor muribunzi?

Muribunzii au dreptul de a trăi cu demnitate ultimele momente ale vieţii lor pământeşti, mai ales cu sprijinul rugăciunii şi sacramentelor care pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel viu.

2299

 

479. Cum trebuie să fie tratate trupurile răposaţilor?

Trupurile răposaţilor trebuie să fie tratate cu respect şi dragoste. Incinerarea lor este permisă dacă este făcută fără a pune în discuţie credinţa în învierea trupurilor.

2300‑2301

 

480. Ce cere Domnul de la fiecare persoană în ceea ce priveşte pacea?

Domnul, care proclamă „fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5,9), cere pacea inimii şi denunţă imoralitatea mâniei, care este dorinţa de răzbunare pentru răul primit, şi a urii, care duce la a dori răul pentru aproapele. Aceste atitudini, dacă sunt voluntare şi acceptate în ce priveşte lucrurile de mare importanţă, sunt păcate grave împotriva dragostei.

2302‑2303

 

481. Ce este pacea în lume?

Pacea în lume, care este cerută pentru respectarea şi dezvoltarea vieţii umane, nu este o simplă absenţă a războiului sau echilibrul forţelor contrastante, ci este „liniştea ordinii” (Sfântul Augustin), „rodul dreptăţii” (Is 32,17) şi efectul dragostei. Pacea pământească este imagine şi rod al păcii lui Cristos.

2304‑2305

 

482. Ce anume cere pacea în lume?

Ea recere împărţirea egală şi ocrotirea bunurilor persoanelor, comunicarea liberă între fiinţele umane, respectarea demnităţii persoanelor şi popoarelor, practicarea asiduă a dreptăţii şi a fraternităţii.

2304
2307‑2308

483. Când este permisă din punct de vedere moral folosirea forţei militare?

Folosirea forţei militare este justificată din punct de vedere moral de prezenţa simultană a următoarelor condiţii: certitudinea că a fost cauzată o daună de durată, gravă şi sigură; ineficacitatea oricărei alternative paşnice; condiţii de succes bine întemeiate; grija de a nu cauza rele mai grave, ţinând cont de puterea pe care o au astăzi mijloacele de distrugere.

2307‑2310

 

484. În caz de ameninţare de război, cui îi revine evaluarea riguroasă a acestor condiţii?

Ea revine aprecierii prudente a guvernanţilor, cărora le revine şi dreptul de a impune cetăţenilor obligaţia apărării naţionale, rămânând neatins dreptul personal la obiecţie de conştiinţă, care trebuie realizată prin altă formă de slujire adusă comunităţii umane.

2309

 

485. În caz de război, ce cere legea morală?

Legea morală rămâne mereu valabilă, chiar şi în caz de război. Ea cere să fie trataţi în mod uman necombatanţii, soldaţii răniţi şi prizonierii. Acţiunile contrare în mod deliberat dreptului naţiunilor şi dispoziţiile care le impun sunt crime; o ascultare oarbă nu este suficientă pentru a scuza pe cei care li se supun. Trebuie condamnate distrugerile în masă ca şi exterminarea unui popor sau a unei minorităţi etnice, care sunt păcate foarte grave: există obligaţie din punct de vedere moral de a se opune ordinelor celui care le comandă.

2312‑2314
2328

 

486. Ce trebuie făcut pentru a evita războiul?

Trebuie să se facă tot ceea ce este posibil în mod raţional pentru a evita în orice mod războiul, date fiind relele şi nedreptăţile pe care el le provoacă. Îndeosebi, trebuie evitată acumularea şi comerţul de arme care nu sunt reglementate cum se cuvine de puterile legitime; nedreptăţile, mai ales economice şi sociale; discriminările etnice şi religioase; invidia, neîncrederea, orgoliul şi spiritul de răzbunare. Ceea ce se face pentru a elimina aceste şi alte dezordini ajută la construirea păcii şi la evitarea războiului.

2315‑2317

2327‑2330

 

Porunca a şasea:

Să nu faci fapte necurate

487. Ce datorie are persoana umană faţă de propria identitate sexuală?

Dumnezeu l‑a creat pe om bărbat şi femeie, cu demnitate personală egală şi a înscris în el vocaţia iubirii şi a comuniunii. Revine fiecăruia să accepte propria identitate sexuală, recunoscându‑i importanţa pentru toată persoana, specificitatea şi complementaritatea.

2331‑2336
2392‑2393

 

488. Ce este castitatea?

Castitatea este integrarea pozitivă a sexualităţii în persoană. Sexualitatea devine cu adevărat umană atunci când este integrată în mod corect în relaţia de la persoană la persoană. Castitatea este o virtute morală, un dar al lui Dumnezeu, un har, un rod al Duhului.

2337‑2338

 

489. Ce anume presupune virtutea castităţii?

Ea presupune dobândirea stăpânirii de sine, ca expresie a libertăţii umane finalizată pentru dăruirea de sine. În acest scop, este necesară o educaţie integrală şi permanentă care se realizează în etape de creştere treptată.

2339‑2341

 

490. Care sunt mijloacele care ajută la trăirea castităţii?

Sunt numeroase mijloace la îndemână: harul lui Dumnezeu, ajutorul sacramentelor, rugăciunea, cunoaşterea de sine, practicarea unei asceze adaptate la diferitele situaţii, exercitarea virtuţilor morale, îndeosebi a virtuţii cumpătării, care face ca pasiunile să fie conduse de către raţiune.

2340‑2347

 

491. În ce mod sunt chemaţi cu toţii la trăirea castităţii?

Toţi, urmându‑l pe Cristos model de castitate, sunt chemaţi să ducă o viaţă curată conform stării proprii: unii trăind în feciorie sau în celibatul consacrat, un mod eminent de a se dedica mai uşor lui Dumnezeu cu inimă neîmpărţită; alţii, dacă sunt căsătoriţi, realizând castitatea conjugală, dacă nu sunt căsătoriţi, trăind castitatea în continenţă.

2348‑2350
2394

 

492. Care sunt principalele păcate împotriva castităţii?

Sunt păcate în mod grav contrare castităţii, fiecare după natura propriului obiect: adulterul, masturbarea, desfrâul, pornografia, prostituţia, violul, actele homosexuale. Aceste păcate sunt expresie a viciului necurăţiei. Dacă sunt comise asupra minorilor, aceste acte sunt un atentat şi mai grav împotriva integrităţii lor fizice şi morale.

2351‑2359
2396

 

493. De ce porunca a şasea, deşi spune „să nu săvârşeşti adulter”, interzice toate păcatele împotriva castităţii?

Deşi în textul biblic al decalogului se citeşte „să nu săvârşeşti adulter” (Ex 20,14), tradiţia Bisericii urmează în ansamblu învăţăturile morale din Vechiului şi Noului Testament şi consideră că porunca a şasea înglobează toate păcatele împotriva castităţii.

2336

 

494. Care este datoria autorităţilor civile faţă de castitate?

Deoarece sunt ţinute să promoveze respectarea demnităţii persoanei, ele trebuie să contribuie la crearea unui ambient favorabil castităţii, chiar împiedicând, cu legi adecvate, răspândirea unora din ofensele grave la adresa castităţii amintite mai sus, pentru a‑i proteja mai ales pe minori şi pe cei mai slabi.

2354

 

495. Care sunt bunurile iubirii conjugale, spre care este orânduită sexualitatea?

Bunurile iubirii conjugale, care pentru cei botezaţi este sfinţită de sacramentul Căsătoriei, sunt: unitatea, fidelitatea, indisolubilitatea şi deschiderea spre fecunditate.

2360‑2361
2397‑2398

 

496. Ce semnificaţia are actul conjugal?

Actul conjugal are o dublă semnificaţie: de unire (dăruirea reciprocă a soţilor) şi procreatoare (deschiderea spre transmiterea vieţii). Nimeni nu trebuie să rupă conexiunea inseparabilă pe care Dumnezeu a voit‑o între cele două semnificaţii ale actului conjugal, excluzând una sau alta dintre ele.

2362‑2367

 

497. Când este morală reglementarea naşterilor?

Reglementarea naşterilor, care reprezintă unul din aspectele paternităţii şi maternităţii responsabile, este în mod obiectiv conformă cu moralitatea atunci când este realizată de către soţi fără impuneri externe, nu din egoism, ci din motive serioase şi cu metode conforme criteriilor obiective ale moralităţii, adică prin abstinenţa periodică şi recurgerea la perioadele nefertile.

2368‑2369
2399

 

498. Care sunt mijloacele imorale pentru reglementarea naşterilor?

Este în mod intrinsec imorală orice acţiune – cum ar fi, de exemplu, sterilizarea directă sau contracepţia – care, atât în vederea actului conjugal, cât şi în desfăşurarea lui sau în desfăşurarea consecinţelor sale naturale, şi‑ar propune, ca scop sau ca mijloc, să împiedice procrearea.

2370‑2372

 

499. De ce sunt imorale inseminarea şi fecundarea artificială?

Sunt imorale pentru că disociază procrearea de actul prin care soţii se dăruiesc reciproc, instaurând astfel o stăpânire a tehnicii asupra originii şi asupra destinului persoanei umane. De asemenea, inseminarea şi fecundarea heterologă, prin recurgerea la tehnici care implică o persoană străină de cuplul conjugal, lezează dreptul copilului de a se naşte dintr‑un tată şi dintr‑o mamă cunoscuţi de el, legaţi între ei prin căsătorie şi cu dreptul exclusiv de a deveni părinţi numai unul împreună cu celălalt.

2373‑2377

 

500. Cum trebuie considerat un copil?

Copilul este un dar al lui Dumnezeu, darul cel mai mare al căsătoriei. Nu există un drept de a avea copii („copilul datorat, cu orice preţ”). Există în schimb dreptul copilului de a fi rod al actului conjugal al părinţilor săi şi dreptul de a fi respectat ca persoană din momentul conceperii sale.

2378

 

501. Ce pot să facă soţii atunci când nu au copii?

Atunci când darul copilului nu le este acordat, soţii, după ce au epuizat formele medicale legitime, pot să arate generozitatea lor prin încredinţare sau adopţie, sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui. Astfel se realizează o fecunditate spirituală preţioasă.

2379

 

502. Care sunt ofensele aduse demnităţii căsătoriei?

Ele sunt: adulterul, divorţul, poligamia, incestul, unirea liberă (convieţuirea, concubinajul), actul sexual înainte sau în afara căsătoriei.

2380‑2391
2400

 

Porunca a şaptea:

Să nu furi

503. Ce spune porunca a şaptea?

Ea enunţă destinaţia şi împărţirea universală şi proprietatea privată a bunurilor şi respectarea persoanelor, a bunurilor lor şi a integrităţii creaţiei. Biserica îşi întemeiază pe această poruncă doctrina sa socială, care cuprinde conduita corectă în activitatea economică şi în viaţa socială şi politică, dreptul şi obligaţia muncii umane, dreptatea şi solidaritatea dintre naţiuni, iubirea faţă de cei săraci.

1401‑2402

504. În ce condiţii există dreptul la proprietatea privată?

Dreptul la proprietatea privată există cu condiţia să fie dobândită sau primită în mod corect şi cu condiţia să rămână primordială destinaţia universală a bunurilor pentru satisfacerea necesităţilor fundamentale ale tuturor oamenilor.

2403

 

505. Care este scopul proprietăţii private?

Scopul proprietăţii private este garantarea libertăţii şi demnităţii fiecărei persoane, ajutând‑o să satisfacă nevoile fundamentale proprii ale celor de care este responsabilă şi ale altora care trăiesc în necesitate.

2404‑2406

 

506. Ce stabileşte porunca a şaptea?

Porunca a şaptea stabileşte respectarea bunurilor altuia, prin practicarea dreptăţii şi a dragostei, a cumpătării şi a solidarităţii. Îndeosebi cere respectarea promisiunilor făcute şi a contractelor încheiate; repararea nedreptăţii comise şi restituirea a ceea ce s‑a furat; respectarea integrităţii creaţiei, prin folosirea prudentă şi moderată a resurselor minerale, vegetale şi animale care sunt în univers, cu atenţie specială faţă de speciile ameninţate de dispariţie.

2407
2450‑2451

 

507. Ce comportament trebuie să aibă omul faţă de animale?

Omul trebuie să trateze animalele, creaturi ale lui Dumnezeu, cu bunăvoinţă, evitând atât iubirea excesivă faţă de ele, cât şi folosirea lor nediscriminată, mai ales pentru experimente ştiinţifice efectuate în afara limitelor raţionale şi cu suferinţe inutile pentru animalele respective.

2416‑2418
2457

 

508. Ce interzice porunca a şaptea?

Porunca a şaptea interzice înainte de toate furtul, care este uzurparea bunului altuia împotriva voinţei raţionale a proprietarului. De asemenea, plătirea de salarii nedrepte; specularea valorilor bunurilor pentru a scoate avantaj în dauna altora; falsificarea de cecuri sau facturi. De asemenea, interzice comiterea de fraude fiscale sau comerciale, provocarea în mod voluntar de daune proprietăţilor private sau publice. Interzice şi camăta, corupţia, abuzul privat de bunurile sociale, lucrările rău executate în mod vinovat, risipa.

2408‑2413
2453‑2455

 

509. Care este conţinutul doctrinei sociale a Bisericii?

Doctrina socială a Bisericii, ca dezvoltare organică a adevărului evangheliei cu privire la demnitatea persoanei umane şi la dimensiunea sa socială, conţine principii de reflecţie, formulează criterii de apreciere, oferă norme şi orientări pentru acţiune.

2419‑2423

 

510. Când intervine Biserica în materie socială?

Biserica intervine dând o apreciere morală în materie economică şi socială atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei, de binele comun sau de mântuirea sufletelor.

2420
2458

 

511. Cum trebuie exercitată viaţa socială şi economică?

Trebuie exercitată, conform propriilor metode, în domeniul ordinii morale, în slujba omului, în integralitatea sa şi a întregii comunităţi umane, respectând dreptatea socială. Ea trebuie să‑l aibă pe om ca autor, centru şi scop.

2459

 

512. Ce se opune doctrinei sociale a Bisericii?

Se opun doctrinei sociale a Bisericii sistemele economice şi sociale care sacrifică drepturile fundamentale ale persoanelor sau care fac din profit regula lor exclusivă sau scopul lor ultim. Pentru aceasta Biserica refuză ideologiile asociate în timpurile moderne cu „comunismul” sau cu formele atee şi totalitare de „socialism”. De asemenea, ea refuză, în practica „capitalismului”, individualismul şi primatul absolut al legii pieţei asupra muncii umane.

2424‑2425

 

513. Ce semnificaţie are munca pentru om?

Pentru om munca este o obligaţie şi un drept, prin care el colaborează cu Dumnezeu creatorul. Într‑adevăr, muncind cu angajare şi competenţă, persoana actualizează capacităţile înscrise în natura sa, preamăreşte darurile Creatorului şi talanţii primiţi, se întreţine pe sine însuşi şi familia sa, slujeşte comunitatea umană. În afară de aceasta, cu harul lui Dumnezeu, munca poate să fie mijloc de sfinţire şi de colaborare cu Cristos pentru mântuirea celorlalţi.

2426‑2428
2460‑2461

 

514. La ce tip de muncă are dreptul orice persoană?

Accesul la o muncă sigură şi onestă trebuie să fie deschis tuturor, fără discriminare nedreaptă, respectând libera iniţiativă economică şi retribuirea corectă.

2429
2433‑2434

 

515. Care este responsabilitatea statului cu privire la muncă?

Statului îi revine obligaţia de a garanta siguranţa cu privire la libertăţile individuale şi ale proprietăţii, pe lângă o monedă stabilă şi servicii publice eficiente; să supravegheze şi să conducă exercitarea drepturilor omului în sectorul economic. În raport cu circumstanţele, societatea trebuie să ajute cetăţenii să‑şi găsească un loc de muncă.

2431

 

516. Ce datorie au conducătorii de întreprinderi?

Conducătorii de întreprinderi au responsabilitatea economică şi ecologică a operaţiunilor lor. Trebuie să ia în considerare binele persoanelor şi nu numai creşterea profiturilor, chiar dacă acestea sunt necesare pentru a asigura investiţiile, viitorul întreprinderilor, locurile de muncă şi buna funcţionare a vieţii economice.

2432

 

517. Ce obligaţii au muncitorii?

Ei trebuie să‑şi îndeplinească munca cu conştiinciozitate, competenţă şi dăruire, căutând să rezolve eventualele controverse prin dialog. Recurgerea la grevă non‑violentă este legitimă din punct de vedere moral atunci când apare ca instrument necesar, în vederea unui avantaj proporţionat şi ţinând cont de binele comun.

2435

 

518. Cum se realizează dreptatea şi solidaritatea între naţiuni?

La nivel internaţional, toate naţiunile şi instituţiile trebuie să acţioneze în solidaritate şi subsidiaritate, cu scopul de a elimina sau măcar de a reduce mizeria, inegalitatea resurselor şi mijloacelor economice, nedreptăţile economice şi sociale, exploatarea persoanelor, acumularea de datorii de către ţările sărace, mecanismele perverse care împiedică dezvoltarea ţărilor mai puţin dezvoltate.

2437‑2441

 

519. În ce mod participă creştinii la viaţa politică şi socială?

Credincioşii laici intervin în mod direct în viaţa politică şi socială, animând, cu spirit creştin, realităţile vremelnice şi colaborând cu toţi, ca martori autentici ai evangheliei şi făcători de pace şi de dreptate.

2442

 

520. De unde se inspiră iubirea faţă de săraci?

Iubirea faţă de săraci se inspiră din evanghelia Fericirilor şi după exemplul lui Isus în atenţia sa constantă faţă de săraci. Isus a spus: „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25,40). Iubirea faţă de săraci se realizează prin angajarea împotriva sărăciei materiale şi chiar împotriva numeroaselor forme de sărăcie culturală, morală şi religioasă. Faptele de milostenie, spirituale şi trupeşti, şi numeroasele instituţii de binefacere apărute de‑a lungul secolelor, sunt o mărturie concretă a iubirii preferenţiale faţă de săraci care îi caracterizează pe discipolii lui Isus.

2443‑2449
2462‑2463

 

Porunca a opta:

Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău

521. Ce obligaţie are omul faţă de adevăr?

Fiecare persoană este chemată la sinceritate şi la adevăr în acţiune şi în vorbire. Fiecare are obligaţia de a căuta adevărul şi de a adera la el, ordonând întreaga sa viaţă conform exigenţelor adevărului. Adevărul lui Dumnezeu se manifestă în întregime în Isus Cristos: el este adevărul. Cine îl urmează pe el trăieşte în Duhul adevărului şi respinge duplicitatea, simularea şi ipocrizia.

2464‑2470
2504

 

522. Cum se mărturiseşte adevărul?

Creştinul trebuie să mărturisească adevărul evanghelic în toate domeniile activităţii sale publice şi private, chiar cu jertfa propriei vieţi, dacă este necesar. Martiriul este mărturia supremă adusă adevărului credinţei.

2471‑2474
2505‑2506

 

523. Ce interzice porunca a opta?

Porunca a opta interzice:
mărturia falsă, sperjurul, minciuna
, a căror gravitate se măsoară cu adevărul pe care îl deformează, cu circumstanţele, cu intenţiile celui mincinos şi cu daunele suferite de victime;
judecata temerară, vorbirea de rău, defăimarea, calomnia,
 care diminuează sau distrug buna reputaţie şi onoarea, la care are dreptul orice persoană;
linguşirea, adularea
sau complezenţa, mai ales dacă au ca scop păcate grave sau obţinerea de avantaje ilicite.

Un păcat comis împotriva adevărului cere repararea, dacă a produs daună altora.

2475‑2487
2507‑2509

 

524. Ce anume cere porunca a opta?

Porunca a opta cere respectarea adevărului, însoţită de discreţia dragostei: în comunicare şi în informare, care trebuie să evalueze binele personal şi comun, apărarea vieţii private, pericolul de scandal; în păstrarea secretelui profesional, care trebuie ţinut mereu, în afară de cazuri excepţionale sau pentru motive grave şi proporţionale. De asemenea, se cere respectarea confidenţelor făcute sub sigiliul secretului.

2488‑2492
2510‑2511

 

525. Cum trebuie să fie folosirea mijloacelor de comunicare socială?

Informarea mediatică trebuie să fie în slujba binelui comun şi în conţinutul său trebuie să fie mereu adevărată şi integră, rămânând neatinse dreptatea şi dragostea. De asemenea, trebuie să se exprime în mod onest şi corespunzător, respectând cu scrupulozitate legile morale, drepturile legitime şi demnitatea persoanei.

2493‑2499
2512

 

526. Ce relaţie există între adevăr, frumuseţe şi arta sacră?

Adevărul este frumos prin el însuşi. El presupune strălucirea frumuseţii spirituale. În afară de cuvânt, există numeroase forme de exprimare a adevărului, îndeosebi operele artistice. Sunt rodul unui talent dăruit de Dumnezeu şi al efortului omului. Arta sacră, pentru a fi adevărată şi frumoasă, trebuie să evoce şi să glorifice misterul lui Dumnezeu apărut în Cristos şi să conducă la adorarea şi la iubirea lui Dumnezeu Creator şi Mântuitor, frumuseţe supremă de adevăr şi de iubire.

2500‑2503
2513

 

Porunca a noua:

Să nu pofteşti femeia aproapelui tău

527. Ce anume cere porunca a noua?

Porunca a noua cere să se învingă concupiscenţa carnală în gânduri şi în dorinţe. Lupta împotriva acestei concupiscenţe trece prin purificarea inimii şi practicarea virtuţii cumpătării.

2514‑2516
2528‑2530

 

528. Ce interzice porunca a noua?

Porunca a noua interzice cultivarea de gânduri şi dorinţe privitoare la acţiunile interzise de porunca a şasea.

2517‑2519
2531‑2532

 

529. Cum se ajunge la curăţia inimii?

Cel botezat, prin harul lui Dumnezeu şi luptând împotriva dorinţelor dezordonate, ajunge la curăţia inimii prin virtutea şi darul castităţii, limpezimea intenţiei, transparenţa privirii exterioare şi interioare, disciplina sentimentelor şi a imaginaţiei, rugăciune.

2520

 

530. Ce alte exigenţe are curăţia?

Curăţia cere pudoare, care, păzind intimitatea persoanei, exprimă delicateţea castităţii şi reglementează privirile şi gesturile în conformitate cu demnitatea persoanelor şi a comuniunii lor. Ea eliberează de erotismul difuz şi ţine departe de tot ceea ce favorizează curiozitatea bolnavă. Cere şi o purificare a ambientului social, printr‑o luptă constantă împotriva permisivităţii moravurilor, bazată pe o eronată concepţie despre libertatea umană.

2521‑2527
2533

 

Porunca a zecea:
Să nu pofteşti casa aproapelui tău
şi nici un lucru ce este al lui

531. Ce anume cere şi ce interzice porunca a zecea?

Porunca aceasta, care completează porunca precedentă, cere o atitudine interioară de respect faţă de proprietatea celuilalt şi interzice aviditatea, cupiditatea dezordonată faţă de bunurile altora şi invidia, care constă în tristeţea simţită în faţa bunurilor altuia şi în dorinţa nestăpânită de a şi le însuşi.

2534‑2540
2551‑2554

 

532. Ce anume cere Isus prin sărăcia inimii?

Isus cere ucenicilor săi să‑l prefere pe el mai presus de tot şi de toţi. Dezlipirea de bogăţii – conform spiritului sărăciei evanghelice – şi abandonarea în mâinile providenţei lui Dumnezeu, care ne eliberează de grija faţă de ziua de mâine, pregătesc pentru fericirea „săracilor cu duhul, căci a lor este deja împărăţia cerurilor” (Mt 5,3).

2544‑2547
2556

 

533. Care este cea mai mare dorinţă a omului?

Cea mai mare dorinţă a omului este de a‑l vedea pe Dumnezeu. Acesta este strigătul întregii sale fiinţe: „Vreau să‑l văd pe Dumnezeu!” Omul realizează fericirea sa adevărată şi deplină în viziunea celui care l‑a creat din iubire şi‑l atrage la sine cu iubirea sa infinită.

2548‑2550
2557

 

„Cine îl vede pe Dumnezeu, a dobândit toate bunurile care se pot concepe” (Sfântul Grigore de Nyssa).

 

Partea a patra

Rugăciunea creştină

Secţiunea întâi

Rugăciunea în viaţa creştină

534. Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a bunurilor conforme voinţei sale. Ea este întotdeauna un dar al lui Dumnezeu care vine să‑l întâlnească pe om. Rugăciunea creştină este relaţie personală şi vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor infinit de bun, cu Fiul său, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt care locuieşte în inima lor.

2558‑2565
2590

 

Capitolul întâi

Revelarea rugăciunii

535. De ce există o chemare universală la rugăciune?

Pentru că Dumnezeu, cel dintâi, prin creaţie, cheamă fiecare fiinţă din nimic şi, chiar după cădere, omul continuă să fie capabil să‑l recunoască pe Creatorul său păstrând dorinţa după cel care l‑a chemat la existenţă. Toate religiile, şi în mod deosebit toată istoria mântuirii, dau mărturie despre această dorinţă după Dumnezeu din partea omului, însă Dumnezeu este primul care atrage neîncetat fiecare persoană în întâlnirea tainică a rugăciunii.

2566‑2567

 

Revelarea rugăciunii în Vechiul Testament

536. În ce anume Abraham este un model de rugăciune?

Abraham este un model de rugăciune deoarece umblă în prezenţa lui Dumnezeu, îl ascultă şi i se supune. Rugăciunea sa este o luptă a credinţei deoarece el continuă să creadă în fidelitatea lui Dumnezeu chiar şi în momentele de încercare. În afară de aceasta, după ce a primit în cortul său vizita Domnului care îi destăinuie planul său, Abraham îndrăzneşte să mijlocească pentru păcătoşi cu încredere curajoasă.

2570‑2573
2592

 

537. Cum se ruga Moise?

Rugăciunea lui Moise este tipică pentru rugăciunea contemplativă: Dumnezeu, care îl cheamă pe Moise din tufişul care arde, se întreţine adesea îndelung cu el „faţă în faţă, ca un om cu prietenul său” (Ex 33,11). Din această intimitate cu Dumnezeu Moise ia putere pentru a mijloci cu stăruinţă în favoarea poporului: rugăciunea sa prefigurează astfel mijlocirea unicului mijlocitor, Cristos Isus.

2574‑2577
2593

 

538. Ce raporturi au, în Vechiul Testament, templul şi regele cu rugăciunea?

La umbra locuinţei lui Dumnezeu – arca alianţei, apoi templul – se dezvoltă rugăciunea poporului lui Dumnezeu sub conducerea păstorilor săi. Între ei, David este regele „după inima lui Dumnezeu”, păstorul care se roagă pentru poporul său. Rugăciunea sa este un model pentru rugăciunea poporului, deoarece este adeziune la promisiunea divină şi încredere, plină de iubire, în cel care este singurul Rege şi Domn.

2578‑2580
2594

 

539. Care este rolul rugăciunii în misiunea profeţilor?

Profeţii scot din rugăciune lumină şi forţă pentru a îndemna poporul la credinţă şi la convertirea inimii. Intră într‑o mare intimitate cu Dumnezeu şi mijlocesc pentru fraţi, cărora le vestesc ceea ce au văzut şi auzit de la Domnul. Ilie este părintele profeţilor, adică al celor care caută faţa lui Dumnezeu. Pe muntele Carmel el obţine întoarcerea poporului la credinţă graţie intervenţiei lui Dumnezeu, implorat de el astfel: „Răspunde‑mi, Doamne, răspunde‑mi!” (1Rg 18,37).

2581‑2584

 

540. Care este importanţa Psalmilor în rugăciune?

Psalmii sunt cea mai înaltă formă de rugăciune în Vechiul Testament: cuvântul lui Dumnezeu devine rugăciunea omului. Personală şi comunitară în mod inseparabil, această rugăciune, inspirată de Duhul Sfânt, cântă minunăţiile lui Dumnezeu în creaţie şi în istoria mântuirii. Cristos s‑a rugat Psalmii şi i‑a dus la împlinire. Pentru aceasta, ei rămân un element esenţial şi permanent al rugăciunii Bisericii, potriviţi pentru oamenii de orice condiţie şi din orice timp.

2579
2585‑2589
2596‑2597

 

Rugăciunea este pe deplin revelată şi realizată în Isus

541. De la cine a învăţat Isus să se roage?

Conform inimii sale de om, Isus a învăţat să se roage de la mama sa şi de la tradiţia ebraică. Însă rugăciunea sa provine dintr‑un izvor tainic, deoarece este Fiul veşnic al lui Dumnezeu care, în omenitatea sa sfântă, adresează Tatălui său rugăciunea filială desăvârşită.

2599
2620

 

542. Când se ruga Isus?

Evanghelia îl arată adesea pe Isus în rugăciune. Îl vedem retrăgându‑se în singurătate, chiar şi noaptea. Se roagă înainte de momentele decisive ale misiunii sale sau a apostolilor. De fapt, toată viaţa sa este rugăciune, deoarece este în comuniune constantă de iubire cu Tatăl.

2600‑2604
2620

 

543. Cum s‑a rugat Isus în timpul pătimirii sale?

Rugăciunea lui Isus în timpul agoniei sale în Grădina Ghetsemani şi ultimele sale cuvinte pe cruce revelează profunzimea rugăciunii sale filiale: Isus duce la împlinire planul de iubire al Tatălui şi ia asupra sa toate neliniştile omenirii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii. El le prezintă Tatălui care le primeşte şi le ascultă, dincolo de orice speranţă, înviindu‑l din morţi.

2605‑2606
2620

 

544. Cum ne învaţă Isus să ne rugăm?

Isus ne învaţă să ne rugăm nu numai cu rugăciunea Tatăl nostru, dar şi atunci când se roagă. În felul acesta, în afară de conţinut, ne arată dispoziţiile cerute pentru o rugăciune adevărată: curăţia inimii, care caută împărăţia şi iartă duşmanii; încrederea plină de curaj şi filială, care merge dincolo de ceea ce simţim sau înţelegem; vigilenţa, care îl ocroteşte pe discipol de ispită.

2608‑2614
2621

 

545. De ce este eficace rugăciunea noastră?

Rugăciunea noastră este eficace pentru că este unită în credinţă cu rugăciunea lui Isus. În el rugăciunea creştină devine comuniune de iubire cu Tatăl. În cazul acesta putem să‑i prezentăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu şi să fim ascultaţi: „Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (In 16,24).

2615‑2616

 

546. Cum se ruga Fecioara Maria?

Rugăciunea Mariei este caracterizată de credinţa sa şi de oferta generoasă a întregii sale fiinţe lui Dumnezeu. Mama lui Isus este şi noua Evă, „Mama celor vii”: ea îl roagă pe Isus, Fiul său, pentru nevoile oamenilor.

2617, 2618
2622, 2674
2679

 

547. Există în evanghelie o rugăciune a Mariei?

În afară de mijlocirea Mariei la Cana Galileii, evanghelia ne încredinţează imnul Magnificat (Lc 1,46‑55), care este cântarea Mamei lui Dumnezeu şi cântarea Bisericii, mulţumirea plină de bucurie ce se înalţă din inima celor săraci pentru că speranţa este realizată de împlinirea promisiunilor divine.

2619

 

Rugăciunea în timpul Bisericii

548. Cum se ruga prima comunitate creştină din Ierusalim?

La începutul cărţii Faptele Apostolilor este scris că în prima comunitate din Ierusalim, educată de Duhul Sfânt la adevărata viaţă de rugăciune, credincioşii „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42).

2623‑2624

 

549. Cum intervine Duhul Sfânt în rugăciunea Bisericii?

Duhul Sfânt, maestrul interior al rugăciunii creştine, formează Biserica pentru viaţa de rugăciune şi o face să intre tot mai profund în contemplare şi în unirea cu misterul insondabil al lui Cristos. Formele de rugăciune, care sunt exprimate în scrierile apostolice şi canonice, rămân normative pentru rugăciunea creştină.

2623, 2625

 

550. Care sunt formele esenţiale ale rugăciunii creştine?

Sunt binecuvântarea şi adoraţia, rugăciunea de cerere şi mijlocirea, mulţumirea şi lauda. Euharistia conţine şi exprimă toate formele de rugăciune.

2643‑2644

 

551. Ce este binecuvântarea?

Binecuvântarea este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: noi îl binecuvântăm pe Cel Atotputernic care cel dintâi ne binecuvântează şi ne umple cu darurile sale.

2626‑2627
2645

 

552. Cum se poate defini adoraţia?

Adoraţia este prosternarea omului care se recunoaşte creatură în faţa Creatorului său, cel de trei ori sfânt.

2628

 

553. Care sunt diferitele forme ale rugăciunii de cerere?

Poate să fie o cerere de iertare sau şi o cerere umilă şi încrezătoare pentru toate nevoile noastre atât spirituale cât şi materiale. Însă prima realitate care trebuie dorită este venirea împărăţiei.

2629‑2633
2646

554. În ce constă mijlocirea?

Mijlocirea constă în a cere în favoarea altuia. Ea ne conformează şi ne uneşte cu rugăciunea lui Isus, care mijloceşte la Tatăl pentru toţi oamenii, îndeosebi pentru păcătoşi. Mijlocirea trebuie să se extindă şi la duşmani.

2634‑2636
2647

 

555. Când se aduce lui Dumnezeu mulţumire?

Biserica îi mulţumeşte lui Dumnezeu fără încetare, mai ales celebrând Euharistia, în care Cristos o face părtaşă la acţiunea sa de mulţumire adusă Tatălui. Fiecare eveniment devine pentru creştin motiv de aducere de mulţumire.

2637‑2638
2648

 

556. Ce este rugăciunea de laudă?

Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte în modul cel mai direct că Dumnezeu este Dumnezeu. Este complet dezinteresată: îl cântă pe Dumnezeu pentru sine însuşi şi îi aduce glorie pentru că el este.

2639‑2643
2649

 

Capitolul al doilea

Tradiţia rugăciunii

557. Care este importanţa tradiţiei în raport cu rugăciunea?

În Biserică, Duhul Sfânt îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage prin tradiţia vie. Într‑adevăr, rugăciunea nu se reduce la manifestarea spontană a unui impuls interior, ci presupune contemplaţia, studiul şi înţelegerea realităţilor spirituale care se experimentează.

2650‑2651

 

La izvoarele rugăciunii

558. Care sunt izvoarele rugăciunii creştine?

Ele sunt: cuvântul lui Dumnezeu, care ne dă „superioritatea cunoaşterii” lui Cristos (Fil 3,8); liturgia Bisericii, care vesteşte, actualizează şi comunică misterul mântuirii; virtuţile teologale; situaţiile zilnice, pentru că în ele îl putem întâlni pe Dumnezeu.

2652‑2662

 

„Te iubesc, Doamne, şi singurul har pe care ţi‑l cer este de a te iubi veşnic. Dumnezeul meu, dacă limba mea nu poate să repete în fiecare clipă că te iubesc, vreau ca inima mea să ţi‑o repete ori de câte ori respir” (Sfântul Ioan Maria Vianney).

 

Calea rugăciunii

559. Există în Biserică diferite căi de rugăciune?

În Biserică există diferite căi de rugăciune, legate de diferitele contexte istorice, sociale şi culturale. Revine magisteriului să discearnă fidelitatea lor faţă de tradiţia credinţei apostolice, iar păstorilor şi cateheţilor să explice sensul lor, care face mereu referinţă la Isus Cristos.

2663

 

560. Care este calea rugăciunii noastre?

Calea rugăciunii noastre este Cristos, pentru că ea se adresează lui Dumnezeu, Tatăl nostru, dar ajunge până la el numai dacă, cel puţin implicit, noi ne rugăm în numele lui Isus. De fapt, omenitatea sa este singura cale prin care Duhul Sfânt ne învaţă să‑l rugăm pe Tatăl nostru. De aceea, rugăciunile liturgice se încheie cu formula: „Prin Domnul Isus Cristos”.

2664
2680‑2681

 

561. Care este rolul Duhului Sfânt în rugăciune?

Deoarece Duhul Sfânt este maestrul interior al rugăciunii creştine şi „noi nu ştim ce să cerem în rugăciune” (Rom 8,26), Biserica ne îndeamnă să‑l invocăm şi să‑l implorăm în orice ocazie: „Vino, Duhule Sfânt!”.

2670‑2672
2680‑2681

 

562. În ce anume rugăciunea creştină este mariană?

Datorită cooperării sale singulare la acţiunea Duhului Sfânt, Bisericii îi place să o roage pe Maria şi să se roage împreună cu Maria, modelul perfect de rugăciune, pentru a‑l preamări şi invoca pe Domnul împreună cu ea. De fapt, Maria ne „arată calea” care este Fiul ei, unicul mijlocitor.

2673‑2679
2682

 

563. Cum o roagă Biserica pe Maria?

Înainte de toate cu Bucură‑te, Marie, rugăciunea cu care Biserica invocă mijlocirea Fecioarei. Alte rugăciuni mariane sunt Rozariul, imnul Acatist, Paraclisis, imnurile şi cântările din diferitele tradiţii creştine.

2676‑2678
2682

 

Călăuze pentru rugăciune

564. În ce mod sfinţii sunt călăuze pentru rugăciune?

Sfinţii sunt modelele noastre de rugăciune şi lor le cerem şi să mijlocească la Preasfânta Treime pentru noi şi pentru lumea întreagă. Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. În comuniunea sfinţilor, de‑a lungul istoriei Bisericii, s‑au dezvoltat diferite tipuri de spiritualitate, care învaţă trăirea şi practicarea rugăciunii.

2683‑2684
2692‑2693

 

565. Cine poate educa la rugăciune?

Familia creştină constituie primul loc al educaţiei la rugăciune. Rugăciunea zilnică în familie este deosebit de recomandată, pentru că este prima mărturie de viaţă de rugăciune a Bisericii. Cateheza, grupurile de rugăciune, „direcţiunea spirituală” constituie o şcoală şi un ajutor pentru rugăciune.

2685‑2690
2694‑2695

 

566. Care sunt locurile favorabile rugăciunii?

Ne putem ruga oriunde, însă alegerea unui loc potrivit nu este indiferentă pentru rugăciune. Biserica este locul propriu al rugăciunii liturgice şi al adoraţiei euharistice. Şi alte locuri ajută la rugăciune, cum ar fi un „colţ de rugăciune” în casă, o mănăstire, un sanctuar.

2691
2696

 

Capitolul al treilea

Viaţa de rugăciune

567. Care momente sunt mai indicate pentru rugăciune?

Toate momentele sunt indicate pentru rugăciune, dar Biserica propune credincioşilor ritmuri destinate să alimenteze rugăciunea continuă: rugăciunile de dimineaţă şi de seară, înainte şi după masă; Liturgia orelor; Euharistia duminicală; sfântul Rozariu; sărbătorile din anul liturgic.

2697‑2698
2720

 

„Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des chiar decât respirăm” (Sfântul Grigore din Nazianz).

 

568. Care sunt expresiile vieţii de rugăciune?

Tradiţia creştină a păstrat trei moduri pentru a exprima şi a trăi rugăciunea: rugăciunea vocală, meditaţia şi rugăciunea contemplativă. Ele au în comun o trăsătură fundamentală: reculegerea inimii.

2697‑2699

 

Expresiile rugăciunii

569. Cum se caracterizează rugăciunea vocală?

Rugăciunea vocală asociază trupul la rugăciunea interioară a inimii. Chiar şi cea mai interioară dintre rugăciuni nu ar putea să se lipsească de rugăciunea vocală. În orice caz, ea trebuie să provină întotdeauna dintr‑o credinţă personală. Cu Tatăl nostru Isus ne‑a învăţat o formulă perfectă de rugăciune vocală.

2700‑2704
2722

 

570. Ce este meditaţia?

Meditaţia este o reflecţie rugătoare, ce porneşte mai ales de la cuvântul lui Dumnezeu din Biblie. Pune în acţiune inteligenţa, imaginaţia, emoţia, dorinţa să aprofundăm credinţa, să ne convertim inima şi să ne întărim voinţa de a‑l urma pe Cristos. Este o etapă preliminară spre unirea de iubire cu Domnul.

2705‑2708
2723

 

571. Ce este rugăciunea contemplativă?

Rugăciunea contemplativă este o simplă privire asupra lui Dumnezeu în tăcere şi în iubire. Este un dar al lui Dumnezeu, un moment de credinţă pură, în timpul căruia cel care se roagă îl caută pe Cristos, se supune voinţei iubitoare a Tatălui şi îşi reculege fiinţa sa sub acţiunea Duhului Sfânt. Sfânta Tereza de Avila o defineşte ca fiind un raport intim de prietenie, „în care stai adesea de vorbă numai tu singur cu Dumnezeu de care te ştii iubit”.

2709‑2719
2724
2739‑2741

 

Lupta rugăciunii

572. Pentru ce este rugăciunea o luptă?

Rugăciunea este un dar al harului, dar presupune mereu un răspuns hotărât din partea noastră, deoarece cel care se roagă luptă împotriva sa, a ambientului şi mai ales împotriva ispititorului care face totul pentru a‑l abate de la rugăciune. Lupta rugăciunii este inseparabilă de progresul vieţii spirituale. Ne rugăm aşa cum trăim, pentru că trăim aşa cum ne rugăm.

2725

 

573. Există obiecţii împotriva rugăciunii?

În afară de concepţii eronate, mulţi cred că nu au timp să se roage sau că este inutil să se roage. Cei care se roagă pot să se descurajeze în faţa dificultăţilor şi a insucceselor aparente. Pentru a învinge aceste obstacole sunt necesare umilinţa, încrederea şi perseverenţa.

2726‑2728
2752‑2753

 

574. Care sunt dificultăţile rugăciunii?

Neatenţia este dificultatea obişnuită a rugăciunii noastre. Ea distrage de la atenţia faţă de Dumnezeu şi poate să şi dezvăluie lucrurile de care suntem ataşaţi. Atunci inima noastră trebuie să se întoarcă la Domnul cu umilinţă. Rugăciunea este adesea ispitită de uscăciune, a cărei depăşire permite în credinţă să aderăm la Domnul chiar şi fără o consolare sensibilă. Lenea spirituală este o formă de lene datorată relaxării vigilenţei şi neglijenţei inimii.

2729‑2733
2754‑2755

 

575. Cum întărim încrederea noastră filială?

Încrederea filială este pusă la încercare atunci când credem că nu suntem ascultaţi. Atunci trebuie să ne întrebăm dacă Dumnezeu este pentru noi un Tată a cărui voinţă încercăm să o împlinim sau un simplu mijloc pentru a obţine ceea ce voim. Dacă rugăciunea noastră se uneşte cu aceea a lui Isus, ştim că el ne dă mult mai mult decât darul acesta sau acela: îl primim pe Duhul Sfânt care transformă inima noastră.

2734‑2741
2756

576. Este posibil să ne rugăm în orice moment?

Rugăciunea este posibilă oricând, deoarece timpul creştinului este timpul lui Cristos înviat, care „rămâne cu noi în toate zilele” (Mt 28,20). De aceea, rugăciunea şi viaţa creştină sunt inseparabile.

2742‑2745
2757

 

„Chiar şi la piaţă sau într‑o plimbare de unul singur, puteţi face o rugăciune continuă şi înflăcărată; ori şezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpăraţi sau vindeţi, ba chiar şi în timp ce vă îndeletniciţi cu bucătăria” (Sfântul Ioan Crisostomul).

 

577. Ce este rugăciunea ceasului lui Isus?

Este numită aşa rugăciunea sacerdotală a lui Isus la Ultima Cină. Isus, marele preot al noii alianţe, o adresează Tatălui atunci când a venit ceasul „trecerii” sale la el, ceasul jertfei sale.

2604
2746‑2751
2758

 

Secţiunea a doua

Rugăciunea Domnului

Tatăl nostru

Tatăl nostru

Tatăl nostru, care eşti în ceruri,
sfinţească‑se numele tău,
vie împărăţia ta,
facă‑se voia ta,
precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă‑ne‑o nouă astăzi;
şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri;
şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de Cel Rău.

 

Pater noster

Pater noster qui es in caelis:
sanctificetur nomen tuum;
adveniat regnum tuum;
fiat voluntas tua,
sicut in caelo et in terra.
Panem nostrum cotidianum
da nobis hodie;
et dimitte nobis debita nostra,
sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;
et ne nos inducas in tentationem,
sed libera nos a Malo.

 

 

578. Care este originea rugăciunii Tatăl nostru?

Isus ne‑a învăţat această rugăciune creştină de neînlocuit, Tatăl nostru, într‑o zi în care un discipol, văzându‑l că se roagă, i‑a cerut: „Învaţă‑ne să ne rugăm” (Lc 11,1). Tradiţia liturgică a Bisericii a folosit mereu textul după sfântul Matei (6,9‑13).

2759‑2760
2773

 

„Rezumatul întregii evanghelii”

579. Care este locul rugăciunii Tatăl nostru în Scripturi?

Tatăl nostru este „rezumatul întregii evanghelii” (Tertullian), „rugăciunea cea mai desăvârşită” (Sfântul Toma de Aquino). Situat în centrul predicii de pe munte (Mt 5–7), reia sub formă de rugăciune conţinutul esenţial al evangheliei.

2761‑2764
2774

 

580. De ce este numită „Rugăciunea Domnului”?

Tatăl nostru este numită „Rugăciune domnească”, adică „Rugăciunea Domnului”, pentru că ne‑a fost învăţată de însuşi Domnul Isus.

2765‑2766
2775

 

581. Ce loc ocupă Tatăl nostru în rugăciunea Bisericii?

Rugăciune a Bisericii prin excelenţă, Tatăl nostru este „încredinţat” la Botez pentru a manifesta noua naştere la viaţa divină a fiilor lui Dumnezeu. Euharistia îi revelează sensul deplin, deoarece cererile sale, întemeindu‑se pe misterul mântuirii realizat deja, vor fi pe deplin ascultate la venirea Domnului. Tatăl nostru este parte integrantă a Liturgiei orelor.

2767‑2772
2776

 

„Tatăl nostru, care eşti în ceruri”

582. De ce putem „îndrăzni să ne apropiem cu încredere deplină” de Tatăl?

Pentru că Isus, Răscumpărătorul nostru, ne introduce în faţa chipului Tatălui, iar Duhul său face din noi fii. Astfel putem să‑l rugăm pe Tatăl nostru cu încredere simplă şi filială, cu siguranţă plină de bucurie şi cu îndrăzneală smerită, având certitudinea că suntem iubiţi şi ascultaţi.

2777‑2778
2797

 

583. Cum este posibil să‑l invocăm pe Dumnezeu ca „Tată”?

Putem să‑l invocăm pe „Tatăl” pentru că Fiul lui Dumnezeu făcut om ni l‑a revelat şi Duhul său ni‑l face cunoscut. Invocarea Tatălui ne face să intrăm în misterul său cu o uimire mereu nouă şi trezeşte în noi dorinţa unui comportament filial. Spunând rugăciunea Domnului devenim conştienţi că suntem fii ai Tatălui în Fiul.

2779‑2785
2789
2798‑2800

 

584. De ce spunem Tatăl nostru?

„Nostru” exprimă o relaţie cu totul nouă faţă de Dumnezeu. Atunci când îl rugăm pe Tatăl, îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Fiul şi cu Duhul. În Cristos suntem poporul „său”, iar el este Dumnezeul „nostru” de acum şi pentru veşnicie. Într‑adevăr, spunem Tatăl „nostru” pentru că Biserica lui Cristos este comuniunea unei multitudini de fraţi care au „o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32).

2786‑2790
2801

 

585. Cu ce spirit de comuniune şi de misiune îl rugăm pe Dumnezeu, Tatăl „nostru”?

Deoarece rugăciunea Tatăl nostru este un bine comun al celor botezaţi, aceştia simt chemarea urgentă de a participa la rugăciunea lui Isus pentru unitatea discipolilor săi. Spunând Tatăl nostru, ne rugăm împreună cu toţi oamenii şi pentru întreaga omenire, ca toţi să‑l cunoască pe unicul şi adevăratul Dumnezeu şi să fie adunaţi în unitate.

2791‑2793
2801

 

586. Ce înseamnă expresia „care eşti în ceruri”?

Această expresie biblică nu indică un loc, ci un mod de a fi: Dumnezeu este dincolo şi mai presus de toate. Ea desemnează maiestatea, sfinţenia lui Dumnezeu şi prezenţa sa în inima celor drepţi. Cerul, sau casa Tatălui, constituie adevărata patrie spre care tindem în speranţă, în timp ce mai suntem încă pe pământ. Noi trăim deja în ea „ascunşi cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3).

2794‑2796
2802

 

Cele şapte cereri

587. Cum este compusă rugăciunea Domnului?

Ea conţine şapte cereri adresate lui Dumnezeu Tatăl. Primele trei, mai teologale, ne poartă spre el, spre slava sa: aparţine iubirii să se gândească înainte de toate la cel pe care îl iubeşte. Ele sugerează ce anume trebuie să‑i cerem în mod deosebit: sfinţirea numelui său, venirea împărăţiei sale, împlinirea voinţei sale. Ultimele patru cereri prezintă Tatălui milostivirii lipsurile şi aşteptările noastre: să ne hrănească, să ne ierte, să ne susţină în ispite şi să ne elibereze de Cel Rău.

2803‑2806
2857

 

588. Ce înseamnă: „Sfinţească‑se numele tău”?

A sfinţi numele lui Dumnezeu este înainte de toate o laudă care îl recunoaşte pe Dumnezeu ca sfânt. Într‑adevăr, Dumnezeu a revelat numele său sfânt lui Moise şi a voit ca poporul său să‑i fie consacrat ca naţiune sfântă în care el locuieşte.

2807‑2812
2858

 

589. Cum este sfinţit numele lui Dumnezeu în noi şi în lume?

A sfinţi numele lui Dumnezeu care ne cheamă la „sfinţire” (1Tes 4,7) înseamnă a dori ca acea consacrare baptismală să dea viaţă întregii noastre vieţi. În afară de aceasta, înseamnă a cere, cu viaţa noastră şi cu rugăciunea noastră, ca numele lui Dumnezeu să fie cunoscut şi binecuvântat de orice om.

2813‑2815

590. Ce anume cere Biserica rugându‑se: „Vie împărăţia ta”?

Biserica invocă venirea finală a împărăţiei lui Dumnezeu prin întoarcerea lui Cristos în glorie. Însă Biserica se roagă şi pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să crească încă de astăzi prin sfinţirea oamenilor în Duhul Sfânt şi, graţie angajării lor, prin slujirea dreptăţii şi a păcii, conform Fericirilor. Această cerere este strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

2816‑2821
2859

 

591. De ce să cerem: „Facă‑se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”?

Voinţa Tatălui este ca „toţi oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,3). Pentru aceasta a venit Isus: pentru a împlini în mod desăvârşit voinţa mântuitoare a Tatălui. Noi îl rugăm pe Dumnezeu Tatăl să unească voinţa noastră cu aceea a Fiului său, după exemplul preasfintei Maria şi al sfinţilor. Cerem ca planul său binevoitor să se realizeze pe deplin pe pământ aşa cum este deja realizat în cer. Prin rugăciune putem „să înţelegem care este voinţa lui Dumnezeu” (Rom 12,2) şi să dobândim „statornicia pentru a o împlini” (Evr 10,36).

2822‑2827
2860

 

592. Care este sensul cererii: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă‑ne‑o nouă astăzi”?

Cerând lui Dumnezeu, prin abandonarea încrezătoare a fiilor, hrana zilnică necesară tuturor pentru propria subzistenţă, recunoaştem cât de bun este Dumnezeu Tatăl nostru, dincolo de orice bunătate. Cerem şi harul de a şti să acţionăm pentru ca dreptatea şi împărtăşirea să permită belşugului unora să suplinească nevoile celorlalţi.

2828‑2834
2861

 

593. Care este sensul specific creştin al acestei cereri?

Deoarece „nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4), această cerere se referă la fel şi la foamea după Cuvântul lui Dumnezeu şi cea după Trupul lui Cristos primit în Euharistie, ca şi la foamea după Duhul Sfânt. Noi cerem cu o încredere absolută, pentru astăzi, ziua de astăzi a lui Dumnezeu, şi acest lucru ne este dat mai ales în Euharistie, care anticipează ospăţul din împărăţia care va veni.

2835‑2837
2861

 

594. De ce spunem: „Ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”?

Cerând lui Dumnezeu Tatăl să ne ierte, ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui. Dar în acelaşi timp mărturisim milostivirea sa pentru că, în Fiul său şi prin sacramente, „primim răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1,14). Totuşi, cererea noastră va fi ascultată numai cu condiţia ca noi, mai întâi, să iertăm la rândul nostru.

2838‑2839
2862

 

595. Cum este posibilă iertarea?

Milostivirea pătrunde în inima noastră numai dacă şi noi ştim să iertăm, chiar şi pe duşmanii noştri. Chiar dacă pentru om pare imposibil să satisfacă această exigenţă, inima care se dăruieşte Duhului Sfânt poate să iubească, asemenea lui Cristos, până la mărturia supremă a iubirii, să schimbe rana în compasiune, să transforme ofensa în mijlocire. Iertarea se alimentează din milostivirea divină şi este o culme a rugăciunii creştine.

2840‑2845
2862

 

596. Ce înseamnă: „Nu ne duce pe noi în ispită”?

Noi îi cerem lui Dumnezeu Tatăl să nu ne lase singuri şi în voia ispitei. Îi cerem Duhului Sfânt să ştim să discernem, pe de o parte, între încercarea care ne face să creştem în bine şi ispita care conduce la păcat şi la moarte şi, pe de altă parte, între a fi ispitiţi şi a consimţi la ispită. Această cerere ne uneşte cu Isus care a învins ispita prin rugăciunea sa. Ea solicită harul vigilenţei şi al perseverenţei finale.

2846‑2849
2863

 

597. De ce terminăm cerând: „Ci ne mântuieşte de Cel Rău”?

Răul indică persoana Satanei, care se opune lui Dumnezeu şi care „înşeală toată omenirea” (Ap 12,9). Victoria asupra diavolului este deja obţinută de Cristos. Însă noi ne rugăm pentru ca familia umană să fie eliberată de Satana şi de faptele sale. Cerem şi darul preţios al păcii şi harul aşteptării perseverente a venirii lui Cristos, care ne va elibera definitiv de Cel Rău.

2850‑2854
2864

 

598. Ce înseamnă Amin‑ul final?

„La sfârşitul rugăciunii, spui: „Amin”, confirmând prin acest „Amin”, care înseamnă „Aşa să fie”, ceea ce cuprinde rugăciunea pe care ne‑a învăţat‑o Domnul” (Sfântul Ciril din Ierusalim).

2855‑2856
2865

 

 

Apendice

A) Rugăciuni obişnuite

B) Formule de învăţătură catolică

 

A) Rugăciuni obişnuite

Semnul sfintei cruci

În numele Tatălui
şi al Fiului
şi al Sfântului Duh. Amin.

 

Signum Crucis

In nomine Patris
et Filii
et Spiritus Sancti. Amen.

 

Slavă Tatălui

Slavă Tatălui
şi Fiului
şi Sfântului Duh.
Precum era la început,
şi acum şi pururi
şi în vecii vecilor. Amin.

 

Gloria Patri

Gloria Patri
et Filio
et Spiritui Sancto.
Sicut erat in principio,
et nunc et semper,
et in saecula saeculorum. Amen.

 

Bucură‑te, Marie

Bucură‑te, Marie, cea plină de har,
Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei
şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus.
Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu,
roagă‑te pentru noi păcătoşii
acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

 

Ave, Maria

Ave, Maria, gratia plena,
Dominus tecum.
Benedicta tu in mulieribus
et benedictus fructus ventris tui, Jesus.
Sancta Maria, Mater Dei,
ora pro nobis peccatoribus,
nunc et in hora mortis nostrae. Amen.

 

Îngere al lui Dumnezeu

Îngere al lui Dumnezeu,
care eşti păzitorul meu,
luminează‑mă, păzeşte‑mă,
povăţuieşte‑mă şi ocârmuieşte‑mă pe mine,
care‑ţi sunt încredinţat ţie
prin mila lui Dumnezeu. Amin.

 

Angele Dei

Angele Dei,
qui custos es mei,
me, tibi commissum pietate superna,
illumina, custodi,
rege et guberna. Amen.

 

Odihna veşnică

Odihna veşnică dă‑le‑o lor, Doamne,
şi lumina fără de sfârşit să le strălucească lor.
Să se odihnească în pace. Amin.

 

Requiem aeternam

Requiem aeternam dona eis, Domine,
et lux perpetua luceat eis.
Requiescant in pace. Amen.

 

Îngerul Domnului

– Îngerul Domnului a vestit Mariei.
Şi ea a zămislit de la Duhul Sfânt.
Bucură‑te, Marie…
– Iată roaba Domnului.
Fie mie după cuvântul tău.
Bucură‑te, Marie…
– Şi Cuvântul s‑a făcut trup.
Şi a locuit între noi.
Bucură‑te, Marie…
– Roagă‑te pentru noi, sfântă Născătoare de Dumnezeu.
Ca să ne facem vrednici de făgăduinţele lui Cristos.
Să ne rugăm:
Te rugăm, Doamne, să reverşi harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi prin pătimirea şi crucea sa la slava învierii. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.
Slavă Tatălui…

 

Angelus Domini

– Angelus Domini nuntiavit Mariae.
Et concepit de Spiritu Sancto.
Ave, Maria…
– Ecce ancilla Domini.
Fiat mihi secundum verbum tuum.
Ave, Maria…
– Et Verbum caro factum est.
Et habitavit in nobis.
Ave, Maria…
– Ora pro nobis, sancta Dei Genitrix.
Ut digni efficiamur promissionibus Christi.
Oremus:
Gratiam tuam, quaesumus, Domine, mentibus nostris infunde, ut qui, angelo nuntiante, Christi Filii tui incarnationem cognovimus, per passionem eius et crucem, ad resurrectionis gloriam perducamur. Per eundem Christum, Dominum nostrum. Amen.
Gloria Patri…

 

Bucură‑te, Regina cerului

– Bucură‑te, Regina cerului, aleluia.
Căci acela pe care ai fost vrednică să‑l porţi, aleluia.
– A înviat precum a zis, aleluia.
Roagă‑te pentru noi lui Dumnezeu, aleluia.
– Bucură‑te şi te veseleşte, Fecioară Marie, aleluia.
Căci Domnul a înviat cu adevărat, aleluia.
Să ne rugăm:
Dumnezeule, care ai binevoit să bucuri lumea prin învierea Fiului tău, Domnul nostru Isus Cristos, fă‑ne, te rugăm, ca prin Născătoarea lui, Fecioara Maria, să dobândim bucuria învierii. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

 

Regina caeli

– Regina caeli, laetare, alleluia.
Quia quem meruisti portare, alleluia.
– Resurrexit, sicut dixit, alleluia.
Ora pro nobis Deum, alleluia.
– Gaude et laetare, Virgo Maria, alleluia.
Quia surrexit Dominus vere, alleluia.
Oremus:
Deus, qui per resurrectionem Filii tui, Domini nostri Iesu Christi, mundum laetificare dignatus es, praesta quaesumus, ut per eius Genetricem Virginem Mariam perpetuae capiamus gaudia vitae. Per Christum, Dominum nostrum. Amen.

 

Bucură‑te, regină

Bucură‑te, regină, maica milei,
viaţa, mângâierea şi speranţa noastră, bucură‑te.
Către tine strigăm surghiuniţii fii ai Evei;
către tine suspinăm, gemând şi plângând
în această vale de lacrimi.
Aşadar, mijlocitoarea noastră,
întoarce spre noi ochii tăi cei milostivi,
şi, după surghiunul acesta,
arată‑ni‑l nouă pe Isus,
binecuvântatul rod al trupului tău.
O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie!

 

Salve, Regina

Salve, Regina, Mater misericordiae,
vita, dulcedo et spes nostra, salve.
Ad te clamamus, exsules filii Evae.
Ad te suspiramus, gementes et flentes
in hac lacrimarum valle.
Eia ergo, advocata nostra,
illos tuos misericordes oculos ad nos converte,
et Iesum, benedictum fructum ventris tui,
nobis, post hoc exsilium, ostende.
O, clemens, o, pia, o, dulcis Virgo Maria!

 

Magnificat

Sufletul meu *
           îl preamăreşte pe Domnul
şi duhul meu tresaltă de bucurie *
           în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
căci a privit la smerenia slujitoarei sale. *
           Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi‑a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, *
           şi numele lui e sfânt.
Milostivirea lui dăinuie din neam în neam *
           peste cei ce se tem de el.
A arătat puterea braţului său, *
           i‑a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i‑a dat jos de pe tron pe cei puternici *
           şi i‑a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i‑a copleşit cu bunuri, *
           iar pe cei bogaţi i‑a lăsat cu mâinile goale.
L‑a sprijinit pe Israel, slujitorul său, *
           amintindu‑şi de îndurarea sa,
după cum a promis părinţilor noştri, *
           lui Abraham şi urmaşilor lui în veci.
Slavă Tatălui. Precum era.

 

Magnificat

Magníficat *
           ánima mea Dóminum,
et exsultávit spíritus meus *
           in Deo Salvatóre meo,
quia respéxit humilitátem ancíllae suae. *
           Ecce enim ex hoc beátam me dicent
           omnes generatiónes,
quia fecit mihi magna, qui potens est, *
           et sanctum nomen eius,
et misericórdia eius in progénies et progénies *
           timéntibus eum.
Fecit poténtiam in bráchio suo, *
           dispérsit supérbos mente cordis sui;
depósuit poténtes de sede *
           et exaltávit húmiles;
esuriéntes implévit bonis *
           et dívites dimísit inánes.
Suscépit Israel púerum suum, *
           recordátus misericórdiae,
sicut locútus est ad patres nostros, *
           Abraham et sémini eius in saecula.
Glória Patri et Fílio *
et Spirítui Sancto.
Sicut erat in princípio, et nunc et semper, *
et in saecula saeculórum. Amen.

 

Sub ocrotirea ta

Sub ocrotirea ta alergăm,
preasfântă Născătoare de Dumnezeu;
nu ne dispreţui rugăciunile
în nevoile noastre,
ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile,
Fecioară slăvită şi binecuvântată.

 

Sub tuum praesidium

Sub tuum praesidium confugimus,
Sancta Dei Genitrix;
nostras deprecationes ne despicias
in necessitatibus nostris,
sed a periculis cunctis
libera nos semper,
Virgo gloriosa et benedicta.

 

Benedictus

Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, *
           pentru că a vizitat şi a răscumpărat poporul său,
şi ne‑a înălţat o putere de mântuire *
           în casa lui David, slujitorul său,
precum a promis prin gura sfinţilor săi profeţi *
           care au fost în vechime.
Să ne mântuiască de vrăjmaşii noştri *
           şi de mâna tuturor acelora care ne urăsc.
Astfel îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri *
           şi îşi aduce aminte de legământul său cel sfânt.
De jurământul pe care l‑a făcut lui Abraham, părintele nostru, *
           că ne va dărui harul
ca, eliberaţi din mâna duşmanilor noştri, *
           să‑i slujim fără teamă,
în sfinţenie şi dreptate, sub privirea lui, *
           în toate zilele vieţii noastre.
Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei chema, *
           căci vei merge înaintea Domnului
           să pregăteşti căile sale,
pentru a da poporului său cunoştinţa mântuirii *
           întru iertarea păcatelor,
prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru, *
           cu care ne va vizita, cel care răsare din înălţime
ca să lumineze pe cei care se află în întuneric
           şi în umbra morţii *
           şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii.
Slavă Tatălui. Precum era.

 

Benedictus

Benedíctus Dóminus Deus Israel, *
           quia visitávit et fecit redemptiónem plebi suae
et eréxit cornu salútis nobis *
           in domo David púeri sui,
sicut locútus est per os sanctórum, *
           qui a saeculo sunt, prophetárum eius,
salútem ex inimícis nostris *
           et de manu ómnium, qui odérunt nos;
ad faciéndam misericórdiam cum pátribus nostris *
           et memorári testaménti sui sancti,
iusiurándum, quod iurávit
           ad Abraham patrem nostrum, *
           datúrum se nobis,
ut sine timóre, de manu inimicórum liberáti, *
           serviámus illi
in sanctitáte et iustítia coram ipso *
           ómnibus diébus nostris.
Et tu, puer, prophéta Altíssimi vocáberis: *
           praeíbis enim ante fáciem Dómini
           paráre vias eius,
ad dandam sciéntiam salútis plebi eius *
           in remissiónem peccatórum eórum,
per víscera misericórdiae Dei nostri *
           in quibus visitábit nos oriens ex alto,
illumináre his, qui in ténebris
           et in umbra mortis sedent *
           ad dirigéndos pedes nostros in viam pacis.
Glória Patri et Fílio *
et Spirítui Sancto.
Sicut erat in princípio, et nunc et semper, *
et in saecula saeculórum. Amen.

 

Te Deum

Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, *
Pe tine, Doamne, te mărturisim.
           Pe tine, veşnicul Părinte, *
           Tot pământul te cinsteşte.
Ţie toţi îngerii, * cerurile şi toate puterile,
           Heruvimii şi serafimii * îţi cântă fără încetare:
Sfânt, * sfânt, * sfânt * e Domnul, Dumnezeul Sabaot!
           Plin e cerul şi pământul * de mărirea slavei tale!
Pe tine te măreşte * corul preaslăvit al apostolilor;
           Pe tine te slăveşte *
           Numărul vrednic de laudă al profeţilor;
Pe tine te laudă * ceata strălucită a martirilor;
           Pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică *
           Pe toată faţa pământului:
Pe tine, Tatăl, * a cărui slavă este fără de sfârşit,
           Şi pe Fiul tău, * unic, adevărat şi vrednic de închinare,
Şi pe Duhul Sfânt, * Mângâietorul.
           Tu eşti * regele măririi, Cristoase,
Tu eşti * Fiul cel veşnic al Tatălui.
           Pentru mântuirea noastră *
           Tu nu te‑ai sfiit să te cobori în sânul Fecioarei.
Tu ai biruit ghimpele morţii *
Şi ai deschis celor ce cred împărăţia cerurilor.
           Tu stai de‑a dreapta lui Dumnezeu *
           Întru mărirea Tatălui.
Noi credem * că vei veni ca judecător,
           Deci, pe tine te rugăm să vii în ajutorul slugilor tale*
           Pe care le‑ai răscumpărat cu sângele tău scump.
Învredniceşte‑ne să fim număraţi printre sfinţii tăi *
În slava ta cerească.
           Mântuieşte, Doamne, poporul tău *
           Şi binecuvântează moştenirea ta.
Călăuzeşte‑i * şi înalţă‑i pe ei până în veac.
           În toate zilele * te binecuvântăm
Şi lăudăm numele tău în veci * şi în vecii vecilor.
           Binevoieşte, Doamne, în ziua aceasta *
           Să ne fereşti de păcat.
Miluieşte‑ne, * Doamne, miluieşte‑ne.
           Fie, Doamne, mila ta asupra noastră *
           Precum am nădăjduit şi noi în tine.
În tine, Doamne, am nădăjduit *
           Şi nu voi regreta în veci.

 

Te Deum

Te Deum laudámus: * te Dóminum confitémur.
Te aetérnum Patrem, * omnís terra venerátur.
Tibi omnes ángeli, *
           Tibi caeli et univérsae potestátes:
Tibi chérubim et séraphim *
           Incessábili voce proclámant:
Sanctus, * Sanctus, * Sanctus *
           Dóminus Deus Sábaoth.
Pleni sunt caeli et terra * maiestátis glóriae tuae.
Te gloriósus * Apostolórum chorus,
Te prophetárum * laudábilis númerus,
Te mártyrum candidátus * laudat exércitus.
Te per orbem terrárum *
           Sancta confitétur Ecclésia,
Patrem * imménsae maiestátis;
Venerándum tuum verum * et únicum Fílium;
Sanctum quoque * Paráclitum Spíritum.
Tu rex glóriae, * Christe.
Tu Patris * sempitérnus es Fílius.
Tu, ad liberándum susceptúrus hóminem, *
           Non horruísti Vírginis úterum.
Tu, devícto mortis acúleo, *
           Aperuísti credéntibus regna caelórum.
Tu ad déxteram Dei sedes, * in glória Patris.
Iudex créderis * esse ventúrus.
Te ergo quaesumus, tuis fámulis súbveni, *
           Quos pretióso sánguine redemísti.
Aetérna fac cum sanctis tuis * in glória numerári.
Salvum fac pópulum tuum, Dómine, *
           Et bénedic hereditáti tuae.
Et rege eos, * et extólle illos usque in aetérnum.
Per síngulos dies * benedícimus te;
Et laudámus nomen tuum in saeculum, *
           Et in saeculum saeculi.
Dignáre, Dómine, die isto *
           Sine peccáto nos custodíre.
Miserére nostri, Dómine, * miserére nostri.
Fiat misericórdia tua, Dómine, super nos, *
           Quemádmodum sperávimus in te.
In te, Dómine, sperávi: *
           Non confúndar in aetérnum.

 

Coboară din ceruri, o Duhule Sfinte

Coboară din ceruri, o Duhule Sfinte,
Lumină revarsă‑ne‑n suflet şi minte.
Din mâinile tale atotcreatoare,
O ploaie de har peste noi să coboare.

Tu eşti mângâierea trimisă în lume,
Eşti focul aprins şi menit să consume
Tot răul. Izvor eşti de apă curată,
Ce setea o‑nlături şi speli orice pată.

Eşti daru‑nşeptit ce tot omul l‑aşteaptă,
A Tatălui veşnic eşti mâna cea dreaptă,
Lăuntrică şoaptă a gândirilor bune
Şi cel ce pe buze cuvinte ne pune.

Din cer ne trimite lumina pe cale
Şi focul puternic al dragostei tale,
Suntem fără forţe, trăim întru frică;
Slăbiţi, ne‑ntăreşte, căzuţi, ne ridică.

Vicleanul alungă‑l; rugămu‑ne încă,
Sădeşte‑ne‑n inimi o pace adâncă.
Conduşi fără preget de mâna ta blândă,
În lupta cu răul sperăm în izbândă.

Prin tine, noi toţi să‑l cunoaştem pe Tatăl,
Pe Fiul, de‑asemenea, lumii arată‑l.
Credinţa în tine mereu să ne‑ajute
Să ducem o viaţă de sfântă virtute. Amin.

 

Veni, Creator Spiritus

Veni, Creator Spiritus,
Mentes tuorum visita,
Imple superna gratia,
Quae tu creasti pectora.

Qui diceris Paraclitus,
Altissimi donum Dei,
Fons vivus, ignis, caritas,
Et spiritalis unctio.

Tu septiformis munere,
Digitus paternae dexterae,
Tu rite promissum Patris,
Sermone ditans guttura.

Accende lumen sensibus,
Infunde amorem cordibus,
Infirma nostri corporis
Virtute firmans perpeti.

Hostem repellas longius
Pacemque dones protinus;
Ductore sic te praevio
Vitemus omne noxium.

Per te sciamus da Patrem
Noscamus atque Filium,
Teque utriusque Spiritum
Credamus omni tempore.

Deo Patri sit gloria,
Et Filio qui a mortuis
Surrexit, ac Paraclito,
In saeculorum saecula. Amen.

 

Vino, Duhule Preasfânt

Vino, Duhule Preasfânt
Şi trimite pe pământ,
A ta luminoasă rază.

Al săracilor Părinte,
Dătător de cele sfinte,
Vino şi ne luminează.

Bunule Mângâietor,
Oaspete preaiubitor,
Dulcea noastră răcorire.

Tu în trudă alinare,
În căldură eşti răcoare,
Mângâiere în mâhnire.

Peste cei ce ţi se‑nchină,
Tu revars‑a ta lumină,
Harul tău îmbelşugat.

Pentru‑a omenirii vină,
Firea‑ntreagă acum suspină
Grav rănită de păcat.

Spală ce e întinat,
Udă tot ce e uscat,
Vindecă ce e rănit.

Moaie tot ce‑i împietrit,
Încălzeşte ce‑i răcit
Şi îndreaptă ce‑i greşit.

Celor care te cinstesc
Şi pe tine te slujesc,
Dă‑le harul înşeptit.

Dă virtuţii răsplătire,
Dă în moarte fericire,
Dă‑le raiul nesfârşit! Amin.

 

Veni, Sancte Spiritus

Veni, Sancte Spiritus,
Et emitte caelitus
Lucis tuae radium.

Veni, pater pauperum,
Veni, dator munerum,
Veni, lumen cordium.

Consolator optime,
Dulcis hospes animae,
Dulce refrigerium

In labore requies,
In aestu temperies,
In fletu solacium.

O lux beatissima,
Reple cordis intima
Tuorum fidelium.

Sine tuo numine,
Nihil est in homine
Nihil est innoxium.

Lava quod este sordidum,
Riga quod est aridum,
Sana quod est saucium.

Flecte quod est rigidum,
Fove quod est frigidum,
Rege quod est devium.

Da tuis fidelibus,
In te confidentibus,
Sacrum septenarium.

Da virtutis meritum,
Da salutis exitum,
Da perenne gaudium. Amen.

 

Sufletul lui Cristos

Sufletul lui Cristos, sfinţeşte‑mă,
Trupul lui Cristos, mântuieşte‑mă.
Sângele lui Cristos, aprinde‑mă de dragoste.
Apa coastei lui Cristos, spală‑mă.
Patima lui Cristos, întăreşte‑mă.
O, bune Isuse, ascultă‑mă.
În rănile tale, ascunde‑mă.
Nu lăsa să mă despart de tine.
De vrăjmaşul cel rău apără‑mă.
În ceasul morţii mele cheamă‑mă.
Şi porunceşte‑mi să vin la tine
Ca să te laud cu sfinţii tăi
În vecii vecilor. Amin.

 

Anima Christi

Anima Christi, sanctifica me.
Corpus Christi, salva me.
Sanguis Christi, inebria me.
Aqua lateris Christi, lava me.
Passio Christi, conforta me.
O, bone Iesu, exaudi me.
Intra tua vulnera absconde me.
Ne permittas me separari a te.
Ab hoste maligno defende me.
In hora mortis meae voca me.
Et iube me venire ad te,
Ut cum Sanctis tuis laudem te
In saecula saeculorum. Amen.

Adu‑ţi aminte

Adu‑ţi aminte, o, preablândă Fecioară Marie, că nu s‑a auzit niciodată să fi fost părăsit cel ce a alergat sub ocrotirea ta, cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţit de o astfel de încredere, alerg la tine, o, Maică Fecioară a fecioarelor. La tine vin şi stau gemând înaintea ta ca un păcătos. Maică a Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, dar auzi‑mă cu milă şi ascultă‑mă. Amin.

 

Memorare

Memorare, o, piissima Virgo Maria, non esse auditum a saeculo, quemquam ad tua currentem praesidia, tua implorantem auxilia, tua petentem suffragia, esse derelictum. Ego tali animatus confidentia, ad te, Virgo virginum, Mater, curro, ad te venio, coram te gemens peccator assisto. Noli, Mater Verbi, verba mea despicere; sed audi propitia et exaudi. Amen.

 

Rozariul

Misterele de bucurie
(se recită lunea şi sâmbăta)

Vestea îngerului adusă Mariei.
Vizita Mariei la Elisabeta.
Naşterea lui Isus la Betleem.
Prezentarea lui Isus la templu.
Regăsirea lui Isus în templu.

Misterele de lumină
(se recită joia)

Botezul lui Isus în Iordan.
Auto‑revelarea lui Isus la nunta din Cana.
Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu cu invitaţia la convertire.
Schimbarea la faţă a lui Isus pe Tabor.
Instituirea Euharistiei.

Misterele de durere
(se recită marţea şi vinerea)
Agonia lui Isus în grădina Măslinilor.
Biciuirea lui Isus.
Încoronarea lui Isus cu spini.
Purtarea crucii.
Răstignirea şi moartea lui Isus pe cruce.

Misterele de slavă
(se recită miercurea şi duminica)

Învierea lui Isus.
Înălţarea lui Isus la cer.
Coborârea Duhului Sfânt.
Ridicarea Mariei la cer.
Încoronarea Mariei în cer.

Rugăciune la sfârşitul sfântului Rozariu

Roagă‑te pentru noi, Sfântă Născătoare de Dumnezeu
Ca să ne facem vrednici de făgăduinţele lui Cristos

Să ne rugăm:

Dumnezeule, al cărui unul‑născut, prin viaţa, moartea şi învierea sa, ne‑a pregătit răsplata mântuirii veşnice, dă‑ne te rugăm harul ca, cinstind aceste mistere, prin Rozariul Preasfintei Fecioare Maria, să imităm ceea ce ele cuprind şi să dobândim ceea ce ele făgăduiesc. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

 

Rosarium

Mysteria gaudiosa
(in feria secunda et sabbato)

Annuntiatio.
Visitatio.
Nativitas.
Praesentatio.
Inventio in Templo.

Mysteria luminosa
(in feria quinta)

Baptisma apud Iordanem.
Autorevelatio apud Cananense matrimonium.
Regni Dei proclamatio coniuncta cum invitamento ad conversionem.
Transfiguratio.
Eucharistiae Institutio.

Mysteria dolorosa
(in feria tertia et feria sexta)
Agonia in Hortu.
Flagellatio.
Coronatio Spinis.
Baiulatio Crucis.
Crucifixio et Mors.

Mysteria gloriosa
(feria quarta et Dominica)

Resurrectio.
Ascensio.
Descensus Spiritus Sancti.
Assumptio.
Coronatio in Caelo.

Oratio ad finem Rosarii dicenda

– Ora pro nobis, sancta Dei Genetrix.
Ut digni efficiamur promissionibus Christi.

Oremus.

Deus, cuius Unigenitus per vitam, mortem et resurrectionem suam nobis salutis aeternae praemia comparavit, concede, quaesumus: ut haec mysteria sacratissimo beatae Mariae Virginis Rosario recolentes, et imitemur quod continent, et quod promittunt assequamur. Per Christum Dominum nostrum. Amen.

 

Rugăciunea tămâierii

(Tradiţia coptă)

O, rege al păcii, dă‑ne pacea ta şi iartă păcatele noastre. Îndepărtează pe duşmanii Bisericii şi păzeşte‑o, să nu piară.
Emanuel, Dumnezeul nostru, este în mijlocul nostru în gloria Tatălui şi a Duhului Sfânt.
Să ne binecuvânteze şi să purifice inima noastră şi să vindece bolile sufletului şi ale trupului.
Te adorăm, Cristoase, împreună cu Tatăl tău bun şi cu Duhul Sfânt, pentru că ai venit şi ne‑ai mântuit.

 

Rugăciunea „de rămas bun de la altar” după liturgie

(Tradiţia siro‑maronită)

Rămâi în pace, altar al lui Dumnezeu! Jertfa pe care am luat‑o de la tine să fie pentru iertarea datoriilor şi iertarea păcatelor şi să‑mi dăruiască să stau în faţa tribunalului lui Cristos fără condamnare şi fără ruşine. Nu ştiu dacă îmi va fi dat să mă întorc şi să aduc încă o dată jertfa sfântă. Ocroteşte‑mă, Doamne, şi păstrează Biserica ta sfântă, ca drum de adevăr şi de mântuire. Amin.

 

Rugăciune pentru răposaţi

(Tradiţia bizantină)

Dumnezeul duhurilor şi al tuturor trupurilor, care ai călcat în picioare moartea şi l‑ai înfrânt pe diavol şi ai dăruit lumii tale viaţa; tu însuţi, o, Doamne, dăruieşte sufletului slujitorului tău răposat N. odihnă într‑un loc luminos, într‑un loc cu verdeaţă, într‑un loc de răcoare, unde sunt departe suferinţa, durerea şi plânsul. Ca Dumnezeu bun şi binevoitor iartă toate păcatele comise de el cu cuvântul, cu fapta sau cu mintea; pentru că nu există om care să trăiască şi să nu păcătuiască; de vreme ce numai tu eşti fără păcat şi dreptatea ta este dreptate în veci şi cuvântul tău este adevăr.

Pentru că eşti învierea, viaţa şi odihna slujitorului tău răposat N., o, Cristoase Dumnezeul nostru, noi îţi aducem mărire, la fel ca şi Tatălui tău, şi preasfântului tău Duh bun şi de viaţă dătător, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Să se odihnească în pace. Amin.

 

Act de credinţă

(din Catehismul mic)

/*/ Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti adevărul cel veşnic, eu cred tot ce ai descoperit sfintei Biserici Catolice şi ce ne învaţă ea şi anume: că este un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; cred că Fiul lui Dumnezeu s‑a făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin puterea Sfântului Duh, şi se numeşte Isus Cristos, care a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră veşnică; cred că Dumnezeu răsplăteşte pe cei buni cu împărăţia cerului şi pedepseşte pe cei răi cu iadul; şi voiesc să trăiesc şi să mor în această sfântă credinţă. Amin.

 

/*/

(Din cărţile de rugăciuni)
Doamne, Dumnezeul meu,
cred cu tărie tot ceea ce ne‑ai descoperit tu,
adevărul veşnic şi negreşelnic,
şi ce ne învaţă sfânta Biserică.
Cred, mai ales, în tine,
unicul şi adevăratul Dumnezeu
în trei persoane egale, şi totuşi, deosebite,
Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
Cred în Isus Cristos, Fiul unic al Tatălui,
care s‑a născut din Maria Fecioara,
a pătimit, a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră.
Cred că tu eşti drept şi dai fiecăruia după faptele sale:
pe cei buni îi răsplăteşti cu fericirea cerească,
iar pe cei răi îi pedepseşti cu osânda veşnică a iadului.
În această credinţă vreau să trăiesc şi să mor.
Doamne, întăreşte‑mi credinţa. Amin.

 

Actus fidei

Domine Deus, firma fide credo et confiteor omnia et singula quae sancta Ecclesia Catholica proponit, quia tu, Deus, ea omnia revelasti, qui es aeterna veritas et sapientia quae nec fallere nec falli potest. In hac fide vivere et mori statuo. Amen.

 

Act de nădejde

(din Catehismul mic)

/*/

Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti atotputernic, nemărginit de bun şi milostiv şi împlineşti făgăduinţele tale, eu nădăjduiesc iertarea păcatelor mele şi împărăţia cerului, pentru vredniciile lui Isus Cristos şi prin faptele bune ce am încredere să le fac cu ajutorul harului tău. Amin.

 

/*/

(Din cărţile de rugăciuni)
Doamne, Dumnezeul meu,
nădăjduiesc cu încredere deplină că‑mi vei dărui,
din bunătatea ta şi prin meritele lui Isus Cristos,
iertarea păcatelor, harul tău şi fericirea veşnică,
fiindcă tu mi‑ai făgăduit acestea
şi eşti nesfârşit de credincios făgăduinţelor tale. Amin.

 

Actus spei

Domine Deus, spero per gratiam tuam remissionem omnium peccatorum, et post hanc vitam aeternam felicitatem me esse consecuturum: quia tu promisisti, qui es infinite potens, fidelis, benignus, et misericors. In hac spe vivere et mori statuo. Amen.

 

Act de dragoste

Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti nemărginit de bun, te iubesc mai mult decât orice lucru şi din dragoste către tine, iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi; şi sunt hotărât a pierde mai bine toate, chiar viaţa mea, decât a te mânia vreodată. Amin.

 

Actus caritatis

Domine Deus, amo te super omnia et proximum meum propter te, quia tu es summum, infinitum, et perfectissimum bonum, omni dilectione dignum. In hac caritate vivere et mori statuo. Amen.

 

Act de căinţă

Doamne, Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima de toate păcatele mele şi le urăsc mai mult decât orice lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tău şi împărăţia cerului şi m‑am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului; dar mai mult mă căiesc pentru că, păcătuind, te‑am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu atât de mare şi atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc cu ajutorul harului tău să nu mai păcătuiesc şi să fug de orice prilej de păcat. Amin.

Actus contritionis

Deus meus, ex toto corde paenitet me omnium meorum peccatorum, eaque detestor, quia peccando, non solum poenas a te iuste statutas promeritus sum, sed praesertim quia offendi te, summum bonum, ac dignum qui super omnia diligaris. Ideo firmiter propono, adiuvante gratia tua, de cetero me non peccaturum peccandique occasiones proximas fugiturum. Amen.

 

B) Formule de învăţătură catolică

Cele două porunci ale dragostei

1. Să‑l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.
2. Să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

 

Regula de aur (Mt 7,12)

Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei.

 

Fericirile (Mt 5,3‑12)

Fericiţi cei săraci în duh,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng,
pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi,
pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate,
pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi,
pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată,
pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
pentru ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta
şi, minţind, vor spune împotriva voastră
tot răul din cauza mea.
Bucuraţi‑vă şi tresăltaţi de veselie,
căci răsplata voastră mare este în ceruri.

 

Cele trei virtuţi teologale

1. Credinţa
2. Speranţa
3. Dragostea.

 

Cele patru virtuţi cardinale

1. Prudenţa
2. Dreptatea
3. Tăria
4. Cumpătarea.

 

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

1. Înţelepciunea
2. Înţelegerea
3. Sfatul
4. Puterea
5. Ştiinţa
6. Evlavia
7. Frica de Dumnezeu.

 

Cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt

1. Iubirea
2. Bucuria
3. Pacea
4. Răbdarea
5. Bunăvoinţa
6. Bunătatea
7. Îngăduinţa
8. Blândeţea
9. Fidelitatea
10. Modestia
11. Cumpătarea
12. Castitatea.

 

Cele cinci porunci ale Bisericii

/*/

(Trad. după Compendiu)

1. Să participi la Liturghie duminica şi în celelalte sărbători de poruncă şi să te abţii de la munci şi de la activităţi care ar putea să împiedice sfinţirea acestor zile.
2. Să‑ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an.
3. Să primeşti sacramentul Euharistiei cel puţin la Paşti.
4. Să nu mănânci carne şi să respecţi postul, în zilele stabilite de Biserică.
5. Să vii în ajutorul necesităţilor materiale ale Bisericii, după propriile posibilităţi.

/*/

(Din Catehismul mic)

1. Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică
           şi să asculţi sfânta Liturghie întreagă,
           în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă.

2. Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică
           şi să nu mănânci carne vinerea şi în celelalte zile oprite.
3. Să‑ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an
           şi să primeşti sfânta Împărtăşanie în timpul Paştelui.

4. Să nu faci nuntă în zilele oprite.

5. Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către ea,
           după legi şi obiceiuri.

 

Cele şapte fapte de milostenie trupească

1. A da de mâncare celor înfometaţi.
2. A da de băut celor însetaţi.
3. A îmbrăca pe cei goi.
4. A găzdui pe pelerini.
5. A vizita pe cei bolnavi.
6. A vizita pe cei închişi.
7. A îngropa pe cei morţi.

 

Cele şapte fapte de milostenie sufletească

1. A sfătui pe cei în îndoială.
2. A învăţa pe cei neştiutori.
3. A avertiza pe păcătoşi.
4. A mângâia pe cei mâhniţi.
5. A ierta ofensele.
6. A suporta cu răbdare nedreptatea.
7. A se ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

 

Cele şapte vicii capitale

1. Mândria
2. Zgârcenia
3. Necurăţia
4. Invidia
5. Lăcomia
6. Mânia
7. Lenea

 

Cele patru lucruri de pe urmă

/*/ (Compendiu)

1. Moartea
2. Judecata
3. Iadul
4. Paradisul.

 

Cele trei lucruri de pe urmă ale omului

(Catehism)/*/

1. Moartea;
2. Judecata de apoi;
3. Cerul sau iadul.

 


  

Concordat cum originali

27 septembrie 2005

† Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi

 

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu şi Surorile Benedictine (Mănăstirea „Maica Unităţii”, Viişoara, jud. Neamţ)

Titlul original în limba italiană: Catechismo della Chiesa Cattolica. Compendio, Libreria Editrice Vaticana, Edizioni San Paolo, 2005

 

Cartea a apărut cu sprijinul Institutului „Sf. Clement I, Papă şi Martir”

Sit: www.istitutosanclementine.it

 

Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Compendium denuo imprimere aut in aliam linguam vertere.

 

 

 

© Editura Presa Bună

Bd. Ştefan cel Mare, 26

RO‑700064‑Iaşi

Tel. + fax: 0232/211527

E‑mail: editor@ercis.ro

www.ercis.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ISBN

  

top