The Holy See
back up
Search
riga

MESSAGGIO DI SUA SANTITŔ
BENEDETTO XVI
PER LA QUARESIMA 2006
 

Isus, văzând mulţimile, i se făcu milă” (Mt 9, 36)

 

Preaiubiţi fraţi şi surori!

Postul Mare este momentul privilegiat pentru a parcurge un pelerinaj interior spre Cel ce este izvorul îndurării. E un pelerinaj în care El însuşi ne însoţeşte în pustiul mizeriei noastre, sprijinindu-ne pe calea ce conduce la bucuria intensă a Paştelui.

Dumnezeu ne ocroteşte şi ne susţine chiar şi-n “valea întunecoasă” de care vorbeşte Psalmistul (Ps.23,4), în care ispititorul ne îndeamnă la disperare, sperând, în mod amăgitor, în lucrarea mâinilor noastre. Da, chiar şi astăzi Domnul ascultă strigătul mulţimilor înfometate de bucurie, de pace, de iubire. Sunt mulţimi ce se simt părăsite, aşa cum se întâmplă în fiecare epocă. Şi totuşi, chiar şi când  mizeria descurajantă  a singurătăţii, a violenţei şi a foametei  loveşte fără nici o deosebire în batrâni, adulţi şi  copii, Dumnezeu nu permite ca întunericului groazei să domnească. Iubitul meu Înaintaş, Ioan Paul al II-lea, a scris că există o “limită dumnezeiască impusă răului”, care este îndurarea (Memorie şi Identitate, 29 şi urm.). Tocmai în această perspectivă am aşezat versetul evanghelic la începutul acestui Mesaj: “Isus, văzând mulţimile, i se făcu milă” (Mt 9,36). În această lumină aş dori să meditez asupra unei chestiuni foarte dezbătute de către contemporanii noştri: chestiunea dezvoltării. Privirea ”milostivă“  a lui Cristos nu încetează să se îndrepte asupra oamenilor şi a popoarelor.  El îi priveşte pe toţi ştiind că “planul” dumnezeiesc prevede chemarea la mântuire. Isus cunoaşte uneltirile care se opun unui astfel de plan şi se înduioşează pentru lume: se hotărăşte să o apere de lupi cu preţul vieţii sale. Isus îmbrăţişează cu acea privire  pe toţi şi pe fiecare în parte, încredinţându-i Tatălui şi dându-se pe Sine însuşi ca jertfă de ispăşire.

Luminată de acest adevăr pascal, Biserica ştie că, pentru a promova o dezvoltare deplină,  este necesar să “privim” omul aşa cum este privit de Cristos. De fapt, nu se pot separa răspunsurile la nevoile materiale şi sociale ale oamenilor, de  împlinirea  nevoilor profunde ale inimii.  Acest lucru trebuie accentuat mai ales în acestă epocă de mari transformări, în care  percepem într-un mod tot mai viu şi urgent responsabilitatea pe care o avem în faţa săracilor lumii. Veneratul meu Înaintaş, Papa Paul al VI,  identifica deja  nenorocirile subdezvoltării cu  lipsa de omenie. În acest sens, în Enciclica Populorum progressio, denunţa “lipsurile materiale “ale celor ce sunt lipsiţi de stricul necesar şi lipsurile morale a celor mutilaţi de egoism…..structurile asupritoare, fie că provin din abuzurile înstăpânirii, fie ale puterii, fie din exploatarea muncitorilor, ca din nedreptatea tranzacţiilor” (nr.21). Paul al VI - lea sugera ca antidot împotriva unor asemenea rele, nu numai “ luarea în consideraţie a demnităţii celorlalţi, orientarea spre un spirit de sărăcie, cooperarea la binele comun, dorinţa de pace”, dar şi “ recunoaşterea din partea omului a valorilor supreme şi a lui Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate”(idem). În această direcţie, Papa nu ezita să propună “ mai ales credinţa, darul  lui Dumnezeu primit cu bunăvoinţă de om, şi unitatea în iubirea lui Cristos” (idem). Aşadar, “privirea” lui Cristos asupra mulţimii, ne cere să afirmăm adevăratele conţinuturi ale «umanismului integral» ce, încă o dată potrivit  Papei Paul al VI – lea, constă în “creşterea totală a fiecărui om în parte, şi a tuturor oamenilor împreună” (idem nr.42). De aceea, prima contribuţie oferită de Biserică dezvoltării omului şi a popoarelor, nu constă în mijloace materiale sau în soluţii tehnice, ci în vestirea adevărului lui Cristos ce educă conştiinţele şi învaţă adevărata demnitate a persoanei şi a muncii, promovând formarea unei culturi care să răspundă cu adevărat tuturor întrebărilor omului.

În faţa groaznicelor  provocări   ale sărăciei ce caracterizează o parte însemnată a umanităţii, indiferenţa şi închiderea în egoismul propriu sunt în contrast intolerabil cu “privirea” lui Cristos. Postul şi faptele bune, alături de rugăciune, propuse de Biserică mai ales în timpul Postului Mare, sunt ocazii potrivite pentru a ne adecva acelei “priviri”. 

Exemplele sfinţilor şi atâtea alte experienţe misionare ce caracterizează istoria Bisericii ne dau indicaţii valorose pentru un sprijin al dezvoltării într-un mod eficace. Chiar şi azi, în condiţiile interdependenţei globale, se poate constata că nici un proiect economic, social sau politic nu înlocuieşte dăruirea de sine plină de iubire către aproapele. Cine lucrează potrivit acestei logici evanghelice trăieşte credinţa ca pe o prietenie cu Dumnezeu cel Întrupat şi ca pe faptul că El se împovărează cu nevoile materiale şi spirituale ale aproapelui. O priveşte ca pe o taină de nepătruns, demnă de grijă şi de atenţie fără sfârşit . Ştie că oferă prea puţin cel ce nu-l oferă pe Dumnezeu, aşa cum spunea Fericita Tereza de Calcutta: “Cea mai mare sărăcie a popoarelor e aceea de a nu-l cunoaşte pe Cristos”. De aceea, în chipul milostiv al lui Cristos, trebuie căutat cel al lui Dumnezeu: fără această perspectivă nici o civilizaţie nu poate  avea fundamente trainice.

Datorită bărbaţilor şi femeilor ce ascultă cu smerenie glasul Duhului Sfânt, în Biserică s-au făcut numeroase fapte de caritate, destinate să promoveze dezvoltarea:  spitale, universităţi, şcoli de formare profesională, mici întreprinderi. Sunt iniţiative ce au dovedit îngrijorarea sinceră pentru om din partea persoanelor mişcate de mesajul evanghelic, cu mult înainte ca societatea civilă să se exprime în acest sens. Aceste fapte reprezintă o cale pentru a călăuzi lumea spre o globalizare care are la mijloc binele adevărat al omului, dându-i astfel adevărata pace. Cu aceeaşi compasiune pe care Isus a avut-o pentru lume, Biserica şi azi se simte datoare  să ceară  responsabililor politicii şi celor  ce deţin pârghiile puterii economice şi financiare, să promoveze o dezvoltare bazată pe respectul demnităţii fiecărui om. O verificare importantă a acestui efort va consta într-o libertate religioasă efectivă şi înţeleasă nu doar ca o posibilitate de a vesti şi celebra pe Cristos, ci şi de a contribui la edificarea unei lumi însufleţite de iubire. În cadrul acestui efort se consideră  şi rolul principal pe care valorile religioase autentice îl deţin în viaţa omului, ca răspuns la întrebările sale profunde şi ca motivaţie etică faţă de responsabilităţile sale personale şi sociale. Acestea sunt criteriile în baza cărora creştinii vor trebui să înveţe şi să evalueze cu înţelepciune programele celor care îi guvernează.

Nu putem să ascundem greşelile făcute pe parcursul istoriei de mulţi dintre cei care se declarau ucenicii lui Isus. Deseori, trebuind să înfrunte probleme urgente, ei gândeau că mai întâi ar  trebui îmbunătăţită lumea, şi după aceea să se îndrepte gândul la cer. În faţa urgenţelor apăsătoare, prima ispită a fost aceea de a susţine că ar  trebui schimbate structurile externe. Aceasta a avut pentru unii drept consecinţă transformarea creştinismului într-un moralism, înlocuind a crede cu a face.  Pe bună dreptate, Ioan Paul al II-lea, Înaintaşul meu de venerată amintire, observa: “Există ispita de a reduce creştinismul la o înţelepciune pur şi simplu  omenească, la o ştiinţă a traiului bun. Într-o lume puternic secularizată a avut loc o secularizare graduală a mântuirii,  potrivit căreia se luptă pentru om, un om pe jumătate, însă. Noi ştim însă că Isus a venit să ducă mântuirea întreagă” (Enc. Redemptoris missio, 11).

Postul Mare vrea să ne conducă exact la această mântuire integrală, în vederea biruinţei lui Cristos asupra răului ce-l asupreşte pe om.  Îndreptându-ne către dumnezeiescul Învăţător şi convertindu-ne la El, experimentând îndurarea Sa prin sacramentul Spovezii, vom descoperi o “privire” ce pătrunde în adâncul nostru,  ce însufleţeşte mulţimile dar şi pe fiecare dintre noi. El le redă încrederea celor care nu se refugiază în scepticism, deschizând în faţa lor perspectiva veşniciei fericite.  Pe parcursul istoriei, Domnul nu face niciodată să lipsească mărturia luminoasă a iubirii sale, chiar  dacă  uneori pare că domneşte ura.  Încredinţez Mariei, “ fântână vie de speranţă” (Dante Alighieri, Raiul, XXXIII, 12) drumul pe care trebuie să-l parcurgem în Postul Mare, ca să ne conducă la Fiul ei. Îi încredinţez ei mai ales pe cei mulţi şi încercaţi de sărăcie, cei care caută ajutor, sprijin, înţelegere. Cu aceste sentimente, tuturor vă dau  din inimă o Binecuvântare Apostolică specială.

Din Vatican, 29 Septembrie 2005

BENEDICTUS PP. XVI

 

© Copyright 2006 - Libreria Editrice Vaticana

      

top