Messaggio per la Quaresima 2008

MESSAGGIO DI SUA SANTITÀ
BENEDETTO XVI
PER LA QUARESIMA 2008

“Cristos s-a făcut sărac pentru voi” (Cfr 2 Cor 8,9)

Dragi fraţi şi surori în Cristos!

1. În fiecare an, Postul Mare ne oferă o ocazie providenţială pentru a medita în profunzime sensul şi valoarea vocaţiei noastre de creştini şi ne stimulează să redescoperim milostivirea lui Dumnezeu pentru a deveni, la rândul nostru, mai milostivi faţă de fraţii noştri. În timpul Postului Mare Biserica are grijă să propună câteva angajamente specifice care să însoţească concret credincioşii în acest proces de reînnoire interioară: acestea sunt rugăciunea, postul şi pomana. Anul acesta, în obişnuitul Mesaj al Postului Mare, doresc să mă opresc pentru a reflecta asupra practicii pomenii, care reprezintă un mod concret de a veni în ajutorul celor care au nevoie şi, în acelaşi timp, un exerciţiu ascetic pentru a ne detaşa de bunurile pământeşti. Cât de puternică este atracţia bunurilor materiale, şi cât de hotărâtă trebuie să fie decizia noastră de a nu le idolatriza, o afirmă Isus cu o forţă deosebită: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi mamonei” (Lc 16,13). Pomana ne ajută să învingem această ispită constantă, educându-ne să mergem în întâmpinarea necesităţilor aproapelui şi să împărtăşim cu ceilalţi ceea ce avem mulţumită bunătăţii divine. Spre aceasta tind colectele speciale în favoarea celor săraci, care sunt făcute în Postul Mare în multe părţi ale lumii. În acest fel, purificării interioare i se adaugă un gest de comuniune eclezială, aşa cum se făcea şi în Biserica primară. Sfântul Paul vorbeşte în Scrisorile sale despre colecta în favoarea comunităţii din Ierusalim (cfr 2 Cor 8-9; Rom 15,25-27).

2. După învăţătura evanghelică, noi nu suntem proprietari, ci administratori ai bunurilor pe care le avem: acestea, aşadar, nu trebuie considerate ca proprietate exclusivă, ci ca mijloace prin care Domnul cheamă pe fiecare dintre noi să devină instrument al Providenţei sale faţă de aproapele. După cum aminteşte Catehismul Bisericii Catolice, bunurile materiale au o valoare socială, după principiul destinării lor universale (cfr n. 2404).

În Sfânta Evanghelie este clar avertismentul lui Isus faţă de cei care au şi utilizează doar pentru sine bogăţiile pământeşti. În faţa mulţimilor care, lipsite de toate, suferă foamea, cuvintele Sfântului Ioan, dobândesc tonalitatea unei mustrări puternice: “Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1 In 3,17). Cu atât mai mult răsună chemarea la împărţirea bunurilor în acele ţări în care populaţia este majoritar creştină, fiind mai gravă responsabilitatea lor în faţa mulţimii care suferă în sărăcie şi uitare. A-i ajuta este o datorie faţă de dreptate, înainte de a fi un act de milostivire.

3. Sfânta Evanghelie pune în lumină o caracteristică specifică a pomenii creştine: trebuie să fie făcută în ascuns. “Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”, spune Isus, “pentru ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Şi cu puţin înainte spusese că nu trebuie să ne lăudăm cu faptele noastre bune, pentru a nu risca să rămânem fără răsplata cerească (cfr Mt 6,1-2). Grija ucenicului este ca totul să slujească mai marea slavă a lui Dumnezeu. Isus avertizează: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Totul trebuie să fie, aşadar, îndeplinit spre slava lui Dumnezeu şi nu a noastră. Această conştiinţă să însoţească, dragi fraţi şi surori, fiecare gest de ajutorare a aproapelui, evitând să se transforme într-o modalitate de a ne scoate în evidenţă pe noi înşine. Dacă în săvărsirea unei fapte bune nu avem ca scop slava lui Dumnezeu şi adevăratul bine al fraţilor, dar căutăm mai întâi avantajele personale sau laudele, ieşim în afara opticii evanghelice. În societatea modernă a imaginii trebuie să veghem cu atenţie, pentru că această ispită este frecventă. Pomana evanghelică nu este o simplă binefacere: este mai curând o expresie concretă a carităţii, virtute teologală care cere convertirea interioară la iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor, imitându-l pe Isus Cristos, care prin moartea pe cruce s-a dăruit cu totul pentru noi. Cum să nu-i mulţumim lui Dumnezeu pentru numeroasele persoane care în ascuns, departe de reflectoarele societăţii mediatizate, îndeplinesc cu acest spirit acţiuni generoase de susţinere a aproapelui care se află în dificultate? Degeaba dăm bunurile noastre altora dacă inima noastră se umple de trufie: iată de ce nu caută o recunoaştere umană pentru operele de milostivire, cel care ştie că Dumnezeu “vede în ascuns” şi în ascuns răsplăteşte.

4. Invitându-ne să vedem pomana cu o privire mai profundă, care să pătrundă dincolo de dimensiunea pur materială, Sfânta Scriptură ne învaţă că se află mai multă bucurie în a da decât în a primi (cfr Fap 20,35). Când acţionăm cu iubire exprimăm adevărul fiinţei noastre: am fost creaţi nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri (cfr 2 Cor 5,15). Ori de câte ori, când din iubire faţă de Dumnezeu, împărţim bunurile noastre cu aproapele în dificultate experimentăm că plinătatea vieţii se naşte din iubire şi că totul se reîntoarce ca o binecuvântare sub forma păcii, a satisfacţiei interioare şi a bucuriei. Tatăl ceresc răsplăteşte pomana noastră cu bucuria sa. Ba mai mult, Sfântul Petru citează printre roadele spirituale iertarea păcatelor. “Dragostea - scrie el - acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4,8). Aşa cum se repetă des în liturgia din Postul Mare, Dumnezeu ne oferă nouă păcătoşilor posibilitatea de a fi iertaţi. Faptul că împărţim cu cei săraci ceea ce avem, ne dispune la primirea acestui dar. Mă gândesc, în acest moment, la cei care simt greutatea răului pe care l-au făcut, şi chiar din cauza aceasta, se simt departe de Dumnezeu, înspăimântaţi şi aproape incapabili de a alerga la El. Pomana, apropiindu-ne de ceilalţi, ne apropie de Dumnezeu şi poate să devină instrument de adevărată convertire şi împăcare cu El şi cu fraţii noştri.

5. Pomana ne educă la iubirea plină de generozitate. Sfântul Iosif Benedict Cottolengo obişnuia să spună: “Nu număraţi niciodată bănuţii pe care îi dăruiţi, pentru că eu spun întotdeauna aşa: dacă atunci când daţi de pomană mâna stângă nu ştie ceea ce face dreapta, nici cea dreaptă nu ştie ceea ce face ea însăşi” (Cuvinte şi gânduri, Edilibri, n. 201). În această privinţă, este semnificativ episodul evanghelic al văduvei care, în sărăcia sa, depune în tezaurul templului “tot ceea ce avea pentru a trăi” (Mc 12,44). Mica şi nesemnificativa sa monedă devine un simbol expresiv: această văduvă dăruieşte lui Dumnezeu nu ceea ce are în plus, nu în primul rând ceea ce are, dar ceea ce este. Se dăruieşte cu totul pe sine însăşi.

Acest episod emoţionant se află în cadrul descrierii zilelor care precedă patima şi moartea lui Isus, care, cum observă Sfântul Paul, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cfr 2 Cor 8,9); s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi. Postul Mare, prin practica pomenii ne îndeamnă să-I urmăm exemplul. La şcoala Sa putem să învăţăm să facem din viaţa noastră un dar total; imitandu-L reuşim să fim disponibili, nu atât pentru a da ceva din ceea ce avem, cât mai ales pentru a ne dărui pe noi înşine. Întreaga Evanghelie nu se rezumă oare în unica poruncă a carităţii? Practica pomenii în Postul Mare devine un mijloc pentru a trăi intens vocaţia noastră de creştini. Atunci când creştinul, se oferă în mod gratuit pe sine însuşi, mărturiseşte că nu este bogăţia materială cea care dictează legile existenţei, ci iubirea. Ceea ce dă valoare pomenii este aşadar iubirea, care inspiră forme diferite de dăruire, după posibilităţile şi condiţiile fiecăruia.

Dragi fraţi şi surori în Cristos, Postul Mare ne invită să “ne antrenăm” din punct de vedere spiritual, şi prin practica pomenii, pentru a creşte în iubire şi pentru a recunoaşte în cei săraci pe însuşi Cristos. În Faptele Apostolilor se spune că apostolul Petru îi zice ologului din naştere care cere de pomană la poarta templului: “Argint şi aur nu am, însă ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!” (Fap 3,6). Prin pomană dăruim ceva material, semn al darului cel mai mare pe care putem să-l oferim altora vestindu-l şi mărturisindu-l pe Cristos, în al cărui nume se află viaţa cea adevărată. Acest timp să fie caracterizat de un efort personal şi comunitar de adeziune a Cristos pentru a fi mărturisitori ai iubirii Sale. Maria, Mamă şi Slujitoare fidelă a Domnului, să ajute credincioşii să continue “lupta spirituală” a Postului Mare înarmaţi cu rugăciunea, postul şi practicarea pomenii, pentru a ajunge la celebrările Sărbătorilor Pascale reînnoiţi în duh. Cu aceste îndemnuri dăruiesc cu bucurie tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 30 octombrie 2007

Papa Benedict al XVI-lea