Index   Back Top Print

[ AR  - DE  - EN  - ES  - FR  - IT  - PL  - PT  - RO  - ZH_CN  - ZH_TW ]

SCRISOARE APOSTOLICĂ ÎN FORMĂ DE "MOTU PROPRIO"
A SUVERANULUI PONTIF
FRANCISC

"ANTIQUUM MINISTERIUM"

CU CARE ESTE INSTITUITĂ
SLUJIREA DE CATEHET

 

1. Slujirea de catehet în Biserică este foarte veche. Este gândire comună în rândul teologilor că primele exemple se găsesc deja în scrierile din Noul Testament. Slujirea învăţăturii îşi are prima formă germinală în "învăţătorii" pe care îi menţionează Apostolul scriind comunităţii din Corint: "Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea minunilor, apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite. Oare sunt toţi apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi învăţători? Oare au toţi puterea minunilor? Oare au toţi carisma vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi interpretează? Voi însă râvniți la darurile cele mai bune" (1Cor 12,28-31).

Însuşi Luca începe Evanghelia sa atestând: "După ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit" (Lc 1,3-4). Evanghelistul pare foarte conştient că el, cu scrierile sale, furnizează o formă specifică de învăţătură care permite să dea soliditate şi forţă celor care au primit deja Botezul. Apostolul Paul revine din nou asupra temei atunci când le recomandă galatenilor: "Cel care este instruit în cuvânt să-i facă parte de toate bunurile şi celui pe care îl instruieşte!" (Gal 6,6). Aşa cum se observă, textul adaugă o particularitate fundamentală: comuniunea de viaţă drept caracteristică a rodniciei adevăratei cateheze primite.

2. Încă de la începuturile sale, comunitatea creştină a experimentat o formă răspândită de ministerialitate care a devenit concretă în slujirea bărbaţilor şi femeilor care, ascultători faţă de acţiunea Duhului Sfânt, şi-au dedicat viaţa pentru edificarea Bisericii. Carismele pe care Duhul n-a încetat niciodată să le reverse asupra celor botezaţi au găsit în unele momente o formă vizibilă şi tangibilă de slujire îndreptată spre comunitatea creştină în multiplele sale exprimări, aşa încât să fie recunoscută ca diaconie indispensabilă pentru comunitate. Apostolul Paul se face interpretul autoritar al acestui lucru atunci când atestă: "Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun. Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii; altuia, cuvântul cunoaşterii, după acelaşi Duh; iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi unic Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni; altuia, profeţia; altuia, discernământul duhurilor; altuia, varietatea limbilor; iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care le împarte fiecăruia după cum vrea" (1Cor 12,4-11).

Aşadar, în cadrul marii tradiţii carismatice a Noului Testament este posibil să se recunoască prezenţa activă a unor botezaţi care au exercitat slujirea de a transmite în formă mai organică, permanentă şi legată de diferitele circumstanţe ale vieţii, învăţătura apostolilor şi a evangheliştilor (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 8). Biserica a voit să recunoască această slujire ca exprimare concretă a carismei personale care a favorizat mult exercitarea misiunii sale evanghelizatoare. Privirea la viaţa primelor comunităţi creştine care s-au angajat în răspândirea şi dezvoltarea evangheliei cere şi astăzi Bisericicii să înţeleagă care ar putea fi noile exprimări prin care să continue să rămână fidelă faţă de cuvântul Domnului, pentru a face ca evanghelia sa să ajungă la toată făptura.

3. Întreaga istorie a evanghelizării din aceste două milenii arată cu mare claritate cât a fost de eficace misiunea cateheţilor. Episcopi, preoţi şi diaconi, împreună cu atâţia bărbaţi şi femei din viaţa consacrată, şi-au dedicat viaţa instruirii catehetice pentru ca credinţa să fie un sprijin solid pentru existenţa personală a fiecărei fiinţe umane. În afară de aceasta, unii au adunat în jurul lor alţi fraţi şi surori care, în împărtăşirea aceleiaşi carisme, au constituit ordine călugăreşti în slujba totală a catehezei.

Nu poate lasată uitării multitudinea nenumărată de laici şi laice care au luat parte direct la răspândirea evangheliei prin învăţătura catehetică. Bărbaţi şi femei însufleţiţi de o mare credinţă şi martori autentici de sfinţenie care, în unele cazuri, au fost şi fondatori de Biserici, ajungând chiar la dăruirea propriei vieți. Şi în zilele noastre, atâţia cateheţi capabili şi tenace sunt în fruntea comunităţilor în diferite regiuni şi desfăşoară o misiune de neînlocuit în transmiterea şi aprofundarea credinţei. Lunga ceată de fericiţi, sfinţi şi martiri cateheţi, care a marcat misiunea Bisericii, merită să fie cunoscută, deoarece constituie un izvor rodnic nu numai pentru cateheză, ci şi pentru întreaga istorie a spiritualităţii creştine.

4. Începând de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Biserica a simţit cu reînnoită conştiinţă importanţa angajării laicatului în opera de evanghelizare. Părinţii conciliari au reafirmat de mai multe ori cât de necesară este pentru "plantatio Ecclesiae" şi pentru dezvoltarea comunităţii creştine implicarea directă a credincioşilor laici în diferitele forme în care se poate exprima carisma lor. "Este, de asemenea, vrednică de laudă prezenţa, cu merite atât de mari în misiunile printre păgâni, a cateheţilor, bărbaţi şi femei, care, însufleţiţi de spirit apostolic, prin eforturile lor deosebite, aduc un ajutor de seamă şi de neînlocuit pentru răspândirea credinţei şi a Bisericii. În zilele noastre, în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulţimi şi pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheţilor este de cea mai mare importanţă" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Ad gentes, 17).

Împreună cu bogata învăţătură conciliară, este necesar să se facă referinţă la interesul constant al Suveranilor Pontifi, al Sinodului Episcopilor, al Conferinţelor Episcopale şi al fiecărui Păstor care în decursul acestor decenii au imprimat catehezei o însemnată reînnoire. Catehismul Bisericii Catolice, exortaţia apostolică Catechesi tradendae, Directoriul catehetic general, Directoriul general pentru cateheză, recentul Directoriu pentru cateheză, împreună cu atâtea Catehisme naţionale, regionale şi diecezane sunt o expresie a valorii centrale a operei catehetice care pune în prim plan instruirea şi formarea permanentă a credincioşilor.

5. Fără a lua nimic din misiunea proprie Episcopului de a fi primul catehet în propria dieceză, alături de preoţii care împărtăşesc cu el aceeaşi grijă pastorală, şi din responsabilitatea cu totul deosebită a părinţilor față de formarea creştină a propriilor copiilor (cf. CIC, can. 774 § 2; CCEO, can. 618), este necesar să se recunoască prezenţa laicilor şi laicelor care, în virtutea propriului botez, se simt chemaţi să colaboreze în slujirea catehezei (cf. CIC, can. 225; CCEO, can. 401 şi 406). Această prezenţă devine şi mai urgentă în zilele noastre datorită reînnoitei conştiinţe a evanghelizării în lumea contemporană (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 163-168) şi datorită impunerii unei culturi globalizate (cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 100.138), care cere o întâlnire autentică cu tinerele generaţii, fără a uita de exigenţa unor metodologii şi instrumente creative care să facă vestirea evangheliei coerentă cu transformarea misionară pe care Biserica a întreprins-o. Fidelitate faţă de trecut şi responsabilitate faţă de prezent sunt condiţiile indispensabile pentru ca Biserica să își poată desfăşura misiunea în lume.

A trezi entuziasmul personal al fiecărui botezat şi a reînsufleţi conştiinţa de a fi chemat să desfăşoare propria misiune în comunitate, presupune ascultarea glasului Duhului, care nu privează niciodată de prezenţa sa rodnică (cf. CIC, can. 774 § 1; CCEO, can. 617). Duhul cheamă şi astăzi bărbaţi şi femei pentru ca să pornească la drum pentru a merge în întâmpinarea atâtora care aşteaptă să cunoască frumuseţea, bunătatea şi adevărul credinţei creştine. Este misiunea Păstorilor să susţină acest parcurs şi să îmbogăţească viaţa comunităţii creştine cu recunoaşterea slujirilor laicale capabile să contribuie la transformarea societăţii prin "pătrunderea valorilor creştine în lumea socială, politică şi economică" (Evangelii gaudium, 102).

6. Apostolatul laicilor are o importanță lumească indiscutabilă. Ea cere "căutarea împărăţiei lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 31). Viaţa lor zilnică este împletită din raporturi şi relaţii familiale şi sociale care permite să verifice cât de mult "sunt chemaţi mai ales să facă prezentă şi activă Biserica în acele locuri şi împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei" (Lumen gentium, 33). Oricum, este bine de amintit că, în afară de acest apostolat, "laicii pot fi chemaţi, în diferite feluri, şi la o cooperare mai directă cu apostolatul Ierarhiei, asemenea acelor bărbaţi şi femei care îl ajutau pe apostolul Paul în evanghelizare, ostenindu-se mult în Domnul" (Lumen gentium, 33).

În orice caz, funcţia specială desfăşurată de catehet se concretizează în cadrul altor slujiri prezente în comunitatea creştină. De fapt, catehetul este chemat în primul rând să exprime competenţa sa în slujirea pastorală a transmiterii credinţei care se dezvoltă în diferitele sale etape: de la prima vestire, care introduce la kerygma, la instruirea care face conştienţi de viaţa nouă în Cristos şi pregăteşte îndeosebi la sacramentele iniţierii creştine, până la formarea permanentă care permite fiecărui botezat să fie mereu gata "să răspundă oricui cere cont de speranţă" (1Pt 3,15). Catehetul este în acelaşi timp martor al credinţei, învăţător şi mistagog, însoţitor şi pedagog care instruieşte în numele Bisericii. O identitate care numai prin rugăciune, studiu şi participare directă la viaţa comunităţii poate să se dezvolte în mod coerent și responsabil (cf. Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, Directoriu pentru Cateheză, 113).

7. Cu clarviziune, Sfântul Paul al VI-lea a publicat Scrisoarea apostolică Ministeria quaedam nu numai cu intenţia de a adapta la momentul istoric schimbat slujirea lectorului şi acolitului (cf. Scrisoarea apostolică Spiritus Domini), ci şi de a solicita Conferinţelor Episcopale să devină promotoare pentru alte slujiri între care aceea de catehet: "În afară de aceste funcţii comune ale Bisericii latine, nimic nu oprește Conferinţele Episcopale de la a cere altele de la Scaunul Apostolic, dacă vor considera instituirea lor, pentru motive deosebite, necesară sau foarte utilă în propria regiune. De acest gen sunt, de exemplu, funcţiile de ostiar, de exorcist şi de catehet". Aceeaşi invitaţie urgentă a revenit în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi când, cerând să se ştie a citi exigenţele actuale ale comunităţii creştine în continuitate fidelă cu originile, îndemna să se găsească noi forme ministeriale pentru o pastoraţie reînnoită: "Aceste slujiri, noi în aparenţă dar foarte legate de experienţe trăite de Biserică în decursul existenţei sale - de exemplu cele de catehet... sunt preţioase pentru «plantatio», viaţa şi creşterea Bisericii şi pentru o capacitate de iradiere în jurul ei şi spre cei care sunt departe" (Sfântul Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 73).

Aşadar, nu se poate nega că "a crescut conştiinţa identităţii şi a misiunii laicului în Biserică. Dispunem de un laicat numeros, deşi insuficient, cu un înrădăcinat simţ comunitar şi o mare fidelitate faţă de angajarea carităţii, a catehezei, a celebrării credinţei" (Evangelii gaudium, 102). Prin urmare, a primi o slujire laicală precum aceea de catehet imprimă o accentuare mai mare angajării misionare tipice fiecărui botezat care oricum trebuie să se desfăşoare în formă pe deplin laică, fără a cădea în nicio expresie de clericalizare.

8. Această slujire are o puternică valenţă vocaţională care cere discernământul corespunzător din partea Episcopului şi se evidenţiază prin Ritul de instituire. De fapt, ea este o slujire stabilă adusă Bisericii locale conform exigenţelor pastorale indentificate de Ordinariul locului, dar desfăşurată în manieră laicală aşa cum este cerut de însăşi natura slujirii. Este bine ca la slujirea instituită de catehet să fie chemaţi bărbaţi şi femei cu profundă credinţă şi maturitate umană, care să participe activ la viaţa comunităţii creştine, care să fie capabili de primire, generozitate şi viaţă de comuniune fraternă, care să primească necesara formare biblică, teologică, pastorală şi pedagogică, pentru a fi comunicatori atenţi ai adevărului credinţei, şi care să fi maturizat deja o prealabilă experienţă de cateheză (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Christus Dominus, 14; CIC, can. 231 § 1; CCEO, can. 409 § 1). Este cerut ca ei să fie colaboratori fideli ai preoţilor şi diaconilor, disponibili să exercite slujirea acolo unde ar fi necesară şi animaţi de adevărat entuziasm apostolic.

De aceea, după ce am analizat fiecare aspect, în virtutea autorităţii apostolice

institui

slujirea laicală de catehet.

Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor se va îngriji în scurt timp să publice Ritul Instituirii slujirii laicale de catehet.

9. Aşadar, invit Conferinţele Episcopale să facă reală slujirea de catehet, stabilind iter-ul formativ necesar şi criteriile normative pentru a putea avea acces la ea, găsind formele cele mai coerente pentru slujirea pe care aceştia vor fi chemaţi să o desfăşoare, în conformitate cu ceea ce este exprimat de această Scrisoare apostolică.

10. Sinoadele Bisericilor Orientale sau Adunările Ierarhilor vor putea recepta ceea ce este stabilit aici pentru respectivele Biserici sui iuris, pe baza propriului drept particular.

11. Păstorii să nu înceteze să-şi însuşească exortaţia Părinţilor conciliari când aminteau: "ştiu că nu au fost instituiţi de Cristos pentru a-şi asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii faţă de lume, ci au măreaţa îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioşi şi să le recunoască slujirile şi carismele, încât toţi să conlucreze unanim, fiecare în măsura lui, la opera comună" (Lumen gentium, 30). Discernământul darurilor pe care Duhul Sfânt îl oferă mereu Bisericii sale să fie pentru ei sprijinul necesar pentru a face activă slujirea de catehet pentru creşterea propriei comunităţi.

Ceea ce este stabilit cu această Scrisoare apostolică în formă de motu proprio poruncesc să aibă vigoare fermă şi stabilă, în pofida oricărui lucru contrar, chiar dacă este vrednic de menţionare deosebită, şi să fie promulgat prin publicarea în L'Osservatore Romano, intrând în vigoare chiar în ziua promulgării, şi, după aceea, să fie publicat în comentariul oficial Acta Apostolicae Sedis.

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, în ziua de 10 mai a anului 2021, Comemorarea liturgică a Sfântului Ioan de Avila, preot şi învăţător al Bisericii, al nouălea al pontificatului meu.

Franciscus

 



Copyright © Dicastero per la Comunicazione - Libreria Editrice Vaticana